Industria basarabeană între 1812-1918

    Pe parcursul secolului al XIX‐lea, industria a ocupat un loc nesemnificativ în economia Basarabiei. Predominau micile întreprinderi meşteşugăreşti cu un număr de 2‐9 lucrători. Ele confecționau îmbrăcăminte, încălțăminte, mărfuri de uz casnic, unelte agricole, căruțe, mobilă, materiale de construcție şi produse alimentare. De regulă, micile ateliere funcționau în locuințele meşteşugarilor şi cu greu satisfăceau necesitățile comunității.

    Despre un anumit grad de industrializare a provinciei se poate vorbi doar începând cu anii ’90 ai secolului respectiv. La 1 ianuarie 1908, potrivit Serviciului de Inspecție a Uzinelor care gestiona activitățile industriale în întreaga Rusie, în Basarabia existau 121 de întreprinderi industriale aflate în evidența sa. Însă doar 5 întreprinderi aveau între 100 şi 500 de lucrători, iar 7 între 50‐100, restul fiind unități cu un număr mai mic de 50 de muncitori. Chiar şi în preajma Primului Război Mondial, numărul muncitorilor era extrem de mic, reprezentând, potrivit datelor statistice, 8.662 persoane, în timp ce numărul meşteşugarilor se ridica la circa 55 mii, din care jumătate locuiau în mediul rural.

    Sub aspectul dotării tehnice şi mecanizării, industria basarabeană rămânea mult în urma aceleia din guberniile ruseşti centrale. Întreprinderile aveau de obicei un motor de mică putere şi un mic cazan cu aburi, însă unele – precum tipografiile, fabricile de cărămidă, atelierele de reparație etc. – erau lipsite şi de această tehnică. În calitate de sursă de energie pentru motor era deseori folosită energia vântului, apei, animalelor.

    Industria alimentară constituia cea mai importantă ramură a economiei urbane, în care erau angajați peste 70% din totalul lucrătorilor. În structura economiei Basarabiei, un loc important – prin volumul producției, dotarea tehnică şi numărul de lucrători – l‐a ocupat morăritul. Evoluția acestuia a fost caracterizată, pe de o parte, de creşterea continuă a productivității muncii, mecanizării, volumului producției şi, pe de altă parte, de micşorarea numărului de întreprinderi. Pe ansamblul provinciei, în perioada 1894‐1915, numărul morilor s‐a redus de la 10.087 la 3.657, în timp ce cel al morilor cu motoare cu aburi a crescut de la 298, în 1894, la 775, în 1916. Totuşi, în Basarabia, mori mici, de tip meşteşugăresc, erau de patru ori mai multe decât cele cu aburi.

    Producția de alcool era asigurată, în primul deceniu al secolului al XX lea, de 20 de fabrici: 9 în județul Hotin, 4 în Chişinău, 3 în Soroca, 3 în Orhei şi 1 în Bălți. Dintre acestea, 17 erau rurale, funcționând pe domeniile moşierilor, pe care îi atrăgea nu doar profitul lor, ci şi posibilitatea de a exploata mai rațional produsele propriilor gospodării. La mijlocul anilor ’90 apar primele fabrici de coniac care, din 1900, se bucură de sprijinul direct al statului. În Basarabia, îmbutelierea coniacului era realizată doar de fabrica lui Reydel.

    Prima fabrică de zahăr din Basarabia, înființată în anul 1866, a devenit, din 1890, proprietate a Societății industriale Zarojeni din județul Hotin. Pe lângă fabrica de zahăr din satul Zarojeni, cu 300‐500 de lucrători, în raport cu sezonul, intensitatea muncii etc., funcționau şi o fabrică de alcool şi vinuri, o moară, precum şi terenuri cu sfeclă într‐un şir de sate din jur. Producția era livrată nu numai pe piețele ruseşti, ci şi pe cele externe: din cele 179,6 mii puduri de zahăr produse în anul 1911, au fost exportate 60 mii de puduri. Tentativele unor întreprinzători particulari de a înființa nişte fabrici de zahăr noi au eşuat.

     Volumul producției de tutun a regiunii se ridica, la mijlocul secolului al XIX‐lea, la 20 mii puduri pe an. Însă introducerea accizelor şi intensificarea concurenței cu producția de înaltă calitate din Crimeea şi Caucaz au avut o influență negativă asupra cultivării şi prelucrării tutunului. În a doua jumătate a secolului al XIX‐lea, suprafețele plantațiilor de tutun s‐au redus de câteva ori. În anii ’70, în Basarabia funcționau 14 fabrici de tutun.

     Industria de prelucrare a metalelor era reprezentată de întreprinderi de tipul fabricii de mobilier din fier arcuit a lui Bakumski (18 lucrători) sau turnătoriei lui Krimarjevski (16 lucrători) din Chişinău. Lucrătorii munceau la strunguri manuale fără a se folosi forța mecanică. Producția era realizată pe piața internă.

     Industria lemnului a jucat un rol important atât în economia ținutului, cât şi în viața şi activitatea cotidiană a basarabenilor. Tâmplăria, confecționarea mobilei, producția de cherestea şi traverse au angajat un număr relativ mare de lucrători. Un loc aparte, datorită producției de vinuri, l‐a deținut dogăria. Însă marea majoritate a meşterilor rurali ori urbani lucra individual, fără a utiliza munca salariată. În anul 1890 funcționau doar cinci întreprinderi de prelucrare a lemnului cu circa 40 de lucrători, iar în 1912 numărul lor s‐a ridicat la 28, cu circa 850 angajați. De‐a lungul secolului al XIX‐lea, gospodărirea irațională, deseori chiar tăierile masive necontrolate, au condus la sărăcirea resurselor forestiere ale ținutului.

     Torsul lânii şi țesutul covoarelor erau ocupații foarte vechi ale românilor basarabeni. Meşteşugurile casnice se dezvoltaseră mai ales în mediul rural, unde sătencele asigurau propriile familii. Totuşi, sub presiunea concurenței produselor de fabrică ieftine, la începutul secolului XX, această ramură a meşteşugurilor casnice a intrat în declin.

     Industria bazată pe prelucrarea produselor rezultate din creşterea animalelor era slab dezvoltată în provincie. În secolul al XIX‐lea, treptat, s‐au afirmat ramuri ca pielăria, cojocăria, topirea grăsimilor, fabricarea săpunului şi lumânărilor. La începutul secolului XX existau câteva mici fabrici de piele şi lumânări; celelalte întreprinderi erau reprezentate de nişte ateliere sau manufacturi mai mari ori mai mici. O întreprindere cu un volum de producție mai însemnat era fabrica eparhială de lumânări din Chişinău, întemeiată în 1871, care avea 25 de muncitori şi un motor de mică capacitate.

     În 1912, în Chişinău funcționau nouă tipografii şi litografii, în Soroca cinci, Ismail patru, câte trei în Bălți, Bender şi Akkerman, câte două în Hotin şi Briceni, cu un total de circa 200 de lucrători.

 

Sursa: Ștefan Purici, Istoria Basarabiei