Conflictele lui Vlad Tepes cu Sibiul si Brasovul

      Reuşita loviturii din Moldova, înscăunarea lui Ştefan, l-a îndemnat pe Vlad să treacă rapid la acţiune într-o altă direcţie, aceea a Transilvaniei. Încă din 14 martie 1457, într-o epistolă pomenită şi mai înainte, el dădea de fapt un avertisment Sibiului, în legătură cu un pretendent, identificat îndeobşte cu viitorul domn Vlad Călugărul (1482-1495), un frate vitreg al lui Ţepeş, care „se numea fiu de voievod  şi se adăpostea în Amlaş  fosta posesiune a domnilor Ţării Româneşti. Din document reiese că Vlad Ţepeş încheiase şi cu Sibiul şi ţinutul său la fel precum cu Braşovul şi Ţara Bârsei - o înţelegere, un tratat, încă de la începutul domniei sale. Saşii sibieni l-au încălcat, prin îngăduirea pretendentului amintit în Amlaş, lângă hotarul Ţării Româneşti. Ba mai mult, acesta din urmă, arogându-şi drepturi de voievod, concedase „pe veci” unor mari negustori din Sibiu, Petermann şi Petru Gereb de Roşia, cu siguranţă principalii săi susţinători, venitul însemnatelor vămi de la Rucăr şi Brăila.

     Puternica cetate transilvăneană nu a ţinut seama de avertismentul dat în 14 martie 1457. Oastea domnului Ţării Româneşti a pătruns prin pasul Turnu Roşu în sudul Transilvaniei, înaintând pe cursul inferior al Hârtibaciului - unde se aflau moşiile şi reşedinţele lui Petru Gereb (Greavul) şi Petermann – atacând şi incendiind satele Caşolţ, Hosman şi Satul Nou (Nou sau Noul Român). Astfel au inceput conflictele lui Vlad Tepes cu Brasovul si Sibiul.

      După ce Ţepeş a  acordat  târgurilor Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor, dreptul de „scală,” nu mai putea fi vorba de nici o preponderenţă comercială a Braşovului şi Sibiului la sud de Carpaţi. Neguţătorii munteni preluau sarcina plasării mărfurilor provenite din Transilvania în întreaga Ţară Românească, precum şi aceea de mijlocitori în comerţul Transilvaniei cu Peninsula Balcanică. Practic, neguţătorilor saşi nu le mai rămânea decât posibilitatea unui comerţ „en gros,” în locurile dinainte fixate de domnie, fapt care era de natură să le scadă sensibil veniturile.

      În acelaşi sens, funcţionarea unor „iarmaroace,” în care neguţătorii saşi erau siliţi să-şi desfacă mărfurile, apare clar reflectată într-o variantă germană a aceloraşi povestiri despre Dracula voievod. Ni se înfăţişează astfel o anecdotă, potrivit căreia, aceştia s-au plâns domnului că nu-şi pot vinde mărfurile, iar el ar fi luat hotărârea să le cumpere tot stocul. Însă neguţătorii nu s-au mulţumit cu respectiva afacere, ci s-au întors repede acasă încercând să aducă alte mărfuri înainte ca târgul să se închidă. Atunci Dracula i-ar fi acuzat că sunt răi şi tâlhari, că deşi se plâng că nu pot vinde nimic, îndată ce au vândut ceva, aduc alte mărfuri pe piaţă. Urmarea: „Şi i-a tras pe toţi în ţeapă!” Avem de-a face în mod evident cu un ecou al măsurilor comerciale restrictive luate de Ţepeş.

     Matiaş Corvin, la 10 septembrie 1458, a făcut o încercare de a limpezi situaţia relaţiilor sale cu voievodul muntean, prin solul Benedict de Boithor, dar această misiune a eşuat, Vlad Ţepeş recurgând din nou la măsuri comerciale protecţioniste şi la represalii crâncene contra Braşovului şi Sibiului. Răspunsul lui Matiaş Corvin a fost instalarea din nou a pretendentului Dan în ţinutul Braşovului, lucru recunoscut şi proclamat de altfel de însuşi Dan, într-un act din 5 aprilie 1459: „<Să se ştie> că m-a trimis craiul Matiaş şi am venit în Ţara Bârsei. Dan a trecut în sfârşit la acţiune, pătrunzând în Ţara Românească şi încercând să-l răstoarne pe Ţepeş. La 22 aprilie 1460, la Pesta, se ştia că el fusese înfrânt şi îşi pierduse capul sub securea călăului lui „Drăculea.”

     Se pare că, la aflarea veştii înfrângerii lui Dan, braşovenii au trimis de îndată o mare solie la domnul Ţării Româneşti, care să preîntâmpine represaliile acestuia (povestirile germane ne spun chiar că era compusă din 55 oameni). Vlad vodă nu a renunţat însă la răzbunare, ci – reţinând solia - şi-a pregătit oastea. La 28 aprilie 1460 se ştia dincolo de munţi că el este gata de năvală în Transilvania. Probabil că incursiunea de pedeapsă în Ţara Bârsei a avut loc în cursul lunii mai. Cu acest prilej au fost prădate şi arse nu numai satele întâlnite în cale, dar a fost atacată însăşi cetatea Braşovului, fiind incendiată suburbia Braşovului Vechi, cu biserica Sf. Bartolomeu. Tabăra lui Ţepeş s-a aflat în afara cetăţii, pe dealul Şprenghi (Gesprengberg), în preajma capelei Sf. Iacob, astăzi dispărută, unde cei prinşi au fost traşi în ţeapă. Tot acum a fost atacată - de către un căpitan al lui Ţepeş - şi Codlea, însă fără succes, datorită puternicei rezistenţe întâmpinate. Nenorocosului căpitan care n-a putut împlini porunca domnească i s-a hărăzit aceeaşi soartă ca şi prinşilor bârseni şi braşoveni. Abia după această cumplită expediţie de pedepsire, înregistrată pe larg în povestirile germane - care nu uită să amintească până şi faptul că au fost arse bucatele de pe câmpii - Vlad vodă a primit să restabilească pacea cu Braşovul.

      La 4 iunie 1460, din cetatea Dâmboviţei, el însărcina pe boierul său Voicu Dobriţa să meargă la Braşov, iar acolo, în prezenţa lui, pribegii ce se mai aflau în cetate să fie izgoniţi sau daţi pe mâna lui.

      Documente  datând din luna octombrie 1460, atestă că în toamna acelui an s-au purtat tratative pentru o pace generală între Vlad Ţepeş, pe de o parte, şi saşii din Braşov şi Sibiu, cu ţinuturile lor, precum şi cu secuii, pe de alta. Era vorba în fapt de asigurarea spatelui Ţării Româneşti, în preziua confruntării cu turcii, pentru care Vlad Ţepeş, prin neplata repetată a tributului, dăduse semnalul. Domnul condiţiona înţelegerea cu saşii şi secuii din Transilvania de două puncte, între care cel mai important era acela ca, în cazul unui atac otoman sau moldovenesc, să beneficieze de sprijinul a patru mii de oameni înarmaţi. Concomitent, el reînnoia făgăduiala că va rezista atât turcilor, cât şi altor inamici care vor încerca să treacă prin Ţara Românească spre Transilvania. Revenea astfel, din proprie iniţiativă, la misiunea ce i-o încredinţase Iancu de Hunedoara înaintea campaniei din 1456.

 

Sursa: Stefan Andreescu, Vlad Tepes, intre legenda si adevar istoric