Categorii de fortificații în Moldova medievală
Toate
amenajãrile fortificate se divizeazã în:
–obstacole
– piese de apãrare care bareazã accesul;
–refugii
– construcții care oferã adãpost în timp de pericol;
–posturi
– baze de atac și sedii de garnizoanã, numite mai tîrziu poziþii de foc.
Astfel,
în timpul retragerii planificate a trupelor au apãrut „obstacole“ de diversã naturã
greu de evitat pentru dușman: pasuri fortificate, construcții-baraje, amenajãri-capcane,
poduri în- tãrite. Drept „obstacole“ pot fi calificate și palisadele de lemn
din primele capitale ale țãrii. „Posturile“ – cetãțile voievodale – asigurau
controlul unor puncte sau zone obligatorii de trecere terestre sau fluviale,
constituind centre administrative și militare de o mare însemnãtate. „Refugii“
pot fi considerate mãnãstirile fortificate, curțile domnești și boierești,
schiturile rupestre, construcþiile subterane, tainiþele. Un potențial defensiv
net superior celui al construcþiilor de rînd îl aveau bisericile, casele
sfatului, hanurile, vãmile . În caz de pericol toate contribuiau la apãrarea
Moldovei.
În
funcție de gradul de durabilitate a cetãților distingem:
–fortificații
permanente;
–fortificații
ocazionale.
Primele
– construcții trainice, solide, sunt destinate unei apãrãri stabile, pe cînd
ultimele – amenajãri ușoare, adesea improvizate, ridicate rapid din materiale
perisabile, pot asigura doar o securitate temporarã. Drept exemplu de fortificații
permanente pot servi cetãțile voievodale de piatrã Hotin, Soroca, Cetatea Albã,
Chilia, Neamț, Scheia, Cetatea de Scaun de la Suceava și Cetatea Nouã de lîngã
Roman. Printre cele ocazionale se numãrã cetãțile de pãmînt și lemn de la
Bîrlad, Bercheci și Crãciuna.
Din
punct de vedere al atribuirii, Moldova a cunoscut urmãtoarele categorii de
cetãți:
–cetãți
moldovenești;
–cetãți
bizantino-genoveze;
–cetãți
otomane.
În
primul grup vor fi incluse atât întãriturile rudimentare ale cnejilor români
din formațiu- nile statale incipiente, cât și fortificaþiile „clasice“
construite la comanda domnitorilor Moldovei. Cetãți bizantino-genoveze se
bãnuiesc a fi cele de la Moncastro (Cetatea Albã) și la Licostomo- Chilia. Dar
la momentul intrãrii în componența Moldovei, toate aceste cetãți au trecut în
stãpânirea domnitorilor. Numai ei aveau voie de a zidi fortificații – puncte de
sprijin militar și întãrituri urbane. Boierii puteau sã-și edifice doar conace
și curți întãrite, iar clerul – mãnãstiri fortificate. Spre deosebire de alte țãri
din Europa, Moldova n-a cunoscut niciodatã cetãți aflate în proprietatea
comunitãților orãșenești sau rurale. Din a doua jumãtate a secolului al XVI-lea
otomanii dispuneau de o adevãratã rețea de avanposturi în partea de est și
sud-est a Moldovei. Unele erau construite la comanda sultanilor, altele
reprezentau cetãți moldovenești refãcute sau reconstruite (Cetatea lui Iurghici
– Yanîk-Hisar, Tighina-Bender, Cetatea Albã-Akkerman, Chilia.). Ele se gãseau
pe teritorii administrate direct de Poartã.
De
asemenea, distingem fortificații de granițã și fortificații din interiorul țãrii.
Din primul aliniament al apãrãrii teritoriale fac parte cetãțile voievodale de
pe linia nistrianã sau din apropierea ei (Hotin, Soroca, Orheiul Vechi,
Tighina, Cetatea Albã), în vecinãtatea Prutului ( și pe Dunãre (Chilia), iar din
cel interior – cetãțile Neamț, Șcheia, Cetatea de Scaun de la Suceava și
Cetatea Nouã de lângã Roman.
Dupã
materialele de construcþie utilizate fortificațiile Moldovei se pot grupa în:
–cetãți
de pãmînt și lemn;
–cetãți
de piatrã.
Lucrãri
de întãrire a așezãrilor medievale cu valuri și șanțuri încep sã fie cunoscute
pe teri- toriul Moldovei încã din secolele VI-VII. Fortificaþii de pãmînt și
lemn aparținînd perioadei prestatale au fost identificate la Udești, Rãciula,
Lucașeuca, Alcedar, Echimãuți, Bîtca Doam- nei, Arsura-Huți, Hotin, Horodiște,
Baranca-Hudești, Cobila-Dorohoi. În perioada medievală asemenea cetãți au existat
la Baia, Siret, Suceava, Iași, Hmielov, Orheiul Vechi, Tighina, Soroca, Bîrlad,
Bercheci, Crãciuna. Chiar și în condițiile folosirii armelor de foc
întãriturile din pãmînt și lemn aveau o anumitã importanțã militarã. Mult mai
rezistente sînt fortificațiile de piatrã: majoritatea cetãților voievodale,
unele curți domnești și boierești, unele mãnãstiri fortificate. Pe mãsurã ce
s-a extins utilizarea artileriei, s-a impus mãrirea și amplificarea incintelor.
Importanța
cetãții depinde în mare mãsurã de cei care o apãrã. Dupã numãrul ostaților din
trupele permanente în timp de pace avem:
–cetãți
cu garnizoane restrânse (pînã la 200-300 ostași);
–cetãți
cu garnizoane mari (mai mult de 300 ostași).
În
prima categorie intrã cetãțile Neamț, Șcheia, Cetatea Nouã de lîngã Roman,
Soroca, Hotin, Bender. Garnizoana
fortificației Bender includea la 1570 106 ostași ai infanteriei ușoare. De
altfel, în alte țãri europene chiar unele fortificaþii mari erau apãrate de
gar- nizoane puțin numeroase. Astfel, în Transilvania garnizoanele permanente
ale cetãților regale și nobiliare ajungeau doar pînã la 50-100 luptãtori. În Țara
Româneascã, cetatea Giurgiu adã- postea o garnizoanã de circa 300 de ostași. În
timp de rãzboi numãrul apãrãtorilor creștea considerabil. Cronicarul Ion
Neculce consemneazã cã în cetatea Soroca se gãsea la 1692 o oaste de 3000
luptãtori.
În
categoria a doua pot fi incluse Cetatea Albã, cetatea Chilia și Cetatea de
Scaun de la Suceava. Se știe cã numãrul ostașilor ce pãzeau Cetatea Albã în
1659 era de 1700. Garnizoana permanentã a cetãții Chilia includea la 1570 31
ostași ai corpului auxiliar, 88 de „oameni
ai cetãții“, 10 canonieri și mai mulți ostași ai infanteriei ușoare. Izvoarele
scrise dau amãnunte asupra rezistenței Cetãtii de Scaun de la Suceava în 1497
atacului oștirilor polone, caracterizat prin instalații ocazionale, baterii de tunuri,
lucrãri de apropiere , la care ar trebui sã participe o garnizoanã numeroasã.
Comentarii
Trimiteți un comentariu