Politica externa a lui Constantin Brancoveanu

    Politica lui Brâncoveanu - cel puţin vreme de aproape două decenii - nu poate fi disociată însă de

aceea a influentelor sale rude din familia Cantacuzinilor, din rîndul cărora cel mai strălucit reprezentant al ei, cărturarul stolnic Constantin, i-a fost un adevărat mentor, iniţindu-l şi ajutîndu-l să se maturizeze, încetul cu încetul, în arta guvernării. Şi acest lucru s-a datorat unor factori specifici. Scoborîtor al unei însemnate şi înstărite familii boiereşti oltene şi rămas de mic copil orfan de tată, postelnicul Papa, ce fusese ucis în timpul răscoalei seimenilor (1655), Brâncoveanu a crescut sub îngrijirea rudelor sale dinspre mamă (Stanca Cantacuzino) şi mai ales a unchiului său postelnicul Constantin, care i-a îndrumat primii paşi în cariera politică.

     Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688 de către Constantin Brâncoveanu, în vîrstă de 34 ani, s-a datorat opţiunii unchilor săi, fraţii răposatului domn, stolnicul cărturar Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino. Aceştia au îndepărtat de la tron pe urmaşul legitim al lui Şerban vodă, nevîrstnicul său fiu Gheorghe, nu numai spre a-şi asigura influenţa necontestată în conducerea lăuntrică a ţării, dar şi a-i nuanţa orientarea pe plan extern, neîngăduind trecerea ei imprudentă de partea Casei de Austria, prin instrucţiunile prea generale date soliei trimise la Viena de fostul domn, atîta timp cît nu se hotărîse soarta războiului, iar turcii şi tătarii reprezentau, încă, o serioasă ameninţare la hotarele principatului. Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate încă din 1691 de către ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopol, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Brâncoveanu ca şi stolnicul Cantacuzino – întreţinînd la rîndul lor, o corespondenţă prietenească cu ambasadori precum lordul William Paget şi contele Jakob Colyer - au acceptat să le mijlocească negocierile cu miniştrii imperiali la Viena, trimiţîndu-le în taină emisarii şi scrisorile prin Ţara Românească; la fel au primit cu toată discreţia la Bucureşti şi pe unii negociatori imperiali, ca de pildă contele Luigi Ferdinando Marsigli sau consilierul aulic Franz Ulrich von Kinsky în 1691-1692, cărora le-au transmis şi unele informaţii cu character politic şi militar asupra turcilor. Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, iau îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu prin diplome imperiale - chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor.

     Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat, fără prea multe scrupule, la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurînd pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă. În felul acesta, Ţara Românească s-a putut strecura, cu relativă facilitate, în vîltoarea războiului încheiat prin pacea de la Karlowitz la 16/26 ianuarie 1699, unde problema principatului - rîvnit în ascuns nu numai de Austria, dar chiar şi de îndepărtata Polonie - nu a fost pusă în discuţie, regimul său de autonomie faţă de Poartă rămînînd, în esenţă, neschimbat. Imperiul habsburgic a anexat, însă, Transilvania, iar Polonia s-a resemnat doar cu redobîndirea Cameniţei.

      Brâncoveanu, în calitatea sa de protector al bisericii Răsăritului prin strînsele contacte cu înalţii ierarhi şi cărturari greci, n-a scăpat acestei influenţe exercitată asupra lui de a înclina spre Rusia, tendinţă împărtăşită mai ales de Cantacuzini, cu pretenţii de scoborîtori din împăraţii Bizanţului.Încă de la 16 septembrie 1697 Gheorghe Castriotul, emisarul domnului Ţării Româneşti, propunea ţarului Petru I o colaborare militară, cerîndu-i să-şi îndrepte privirile asupra popoarelor din sud-estul Europei, deoarece ,,noi adică muntenii şi moldovenii nu cerem decît o dată, acuma, să fim izbăviţi, iar pe urmă noi cu cheltuiala şi cu vieţile noastre vom pătrunde şi înainte, pentru că avem sprijin de la bulgari şi sîrbi şi macedoneni... şi vom lupta nu ca oamenii, ci ca leii pentru patria şi neamul nostru.” Chiar şi după încheierea păcii de la Constantinopol între ruşi şi turci la 13/23 iulie 1700, în urma căreia cei dintîi au obţinut recunoaşterea anexării cetăţii Azov, speranţa eliberării ţărilor române şi a popoarelor din Balcani de sub dominaţia turcească de către Rusia.

     Totodată, Brâncoveanu a întreţinut la Curtea din Bucureşti, oraş - devenit cel mai activ centru diplomatic cu vederile aţintite îndeosebi spre Viena, Constantinopol, Moscova şi Varşovia, o vastă reţea de agenţi şi emisari, recrutaţi în majoritate dintre cărturari, comercianţi şi clerici transilvani, sud-dunăreni sau levantini şi pe care i-a trimis în diferite misiuni în capitalele Europei. Astfel, Brâncoveanu s-a bazat îndeosebi pe serviciile ceauşului David Corbea la Varşovia (1698), pe acelea ale lui Gheorghe Castriotul din Castoria (1697-1698, 1711), Panaiot Radu (1699), Pătru Damian (1701), David Corbea (1702-1705, 1707), Toader Corbea (1707-1711) ş.a. pe lîngă ţarul Rusiei, ale lui Ladislau Teodor Dindar (1695-1714), ale medicului Iacob Pylarino din Cefalonia (1698), ale lui Peter Grienner (1710-1713) şi ale veneţianului Bussi (1698, 1711) pe lîngă autorităţile imperiale din Transilvania sau la Viena, pe ale kapukehaielelor sale la Constantinopol, Gheorghios Clironomos şi Ianachi Porphyrita (între 1691-1701), slugerul Toma Cantacuzino (între 1703-1704), al doilea logofăt Ştefan Cantacuzino (viitorul domn (în 1704), paharnicul Ianache Văcărescu (1709) etc., în legătură şi cu ambasadorii străini din capitala Imperiului otoman şi în sfîrşit pe ale negustorului Nicolo Caraiani (1697 – după 1704) şi Constantin, fiul lui Vasilie (1713), la Veneţia.

    După 1703, Brâncoveanu a trebuit să desfăşoare din non un complicat joc diplomatic între austrieci şi otomani, a căror dorinţă de revanşă îi împingea spre război. Domnul Ţării Româneşti a ajutat pe curuţii răzvrătiţi din Ungaria şi Transilvania - adăpostindu-i în principat şi asigurîndu-se, pe cît a putut, aprovizionarea, cu asentimentul otomanilor -, dar în acelaşi timp şi-a continuat în taină raporturile cu Viena, informînd pe imperiali asupra situaţiei de la Poartă şi ţinîndu-i la curent cu intenţiile turcilor. Prudenţa voievodului muntean s-a arătat şi de data aceasta inspirată, întrucît înăbuşirea răscoalei curuţilor de către austrieci în 1711 le-a oferit acestora posibilitatea de a-şi pregăti riposta împotriva otomanilor.

     Concomitent, Brâncoveanu, decorat de ţar încă de la 21 august 1700 cu crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei, a întreţinut legături cu Petru I şi cancelarii Feodor Alekseevici Golovkin şi Gavriil Ivanovici Golovkin, printr-o intensă corespondenţă şi schimb de emisari, furnizînd informaţii

preţioase şi ambasadorului Piotr Andreievici Tolstoi la Constantinopol,25 dar inactivitatea Rusiei în problemele sud-estului european i-a încurajat prea puţin speranţele. În schimb partida Cantacuzinilor, dornică de a-şi împlini aspiraţiile de dominare completă a Ţării Româneşti, milita pentru o apropiere cît mai deschisă faţă de Rusia, mai ales după încheierea alianţei între Rákóczi şi Petru I prin mijlocirea lui David Corbea, rămas în slujba ţarului.

     Ultimii ani de domnie ai bui Brâncoveanu s-au desfăşurat mai mult ca oricînd sub semnul incertitudinilor. El a încercat, în pofida neînţelegerilor şi răcirii intervenite după eşecul campaniei lui

Petru I să asigure pe ruşi de prietenia sa, continuînd să trimită în taină scrisori demnitarilor ţarului şi în special guvernatorului Kievului, Dmitri Mihailovici Golîţin, pe care i-a ţinut la curent cu desfăşurarea complicatelor negocieri de la Constantinopol din anii 1712-1713 purtate de emisarii Piotr Pavlovici Şafirov, vicecancelar şi consilier intim, şi Mihail Borisovici Şeremetev, general-maior, reţinuţi ca ostateci la Poartă pentru ratificarea tratatului de pace de la Prut, mereu tulburate de intrigile suedezilor şi atitudinea belicoasă a unor dregători ai Porţii. După îndelungi pertractări şi mediaţia ambasadorilor englez şi olandez la Constantinopol, Sir Robert Sutton şi Jakob Colyen, s-a ajuns la recunoaşterea păcii de la Prut printr-un ultim tratat semnat de plenipotenţiarii ruşi şi otomani la Adrianopol (5 / 16 iunie 1713). Speranţele lui Brâncoveanu de a mai găsi un sprijin în Rusia, ca şi în aliata ei Polonia, s-au dovedit însă inutile. În aceeaşi măsură domnul Ţării Româneşti a depus eforturi intense spre a-şi reînnoi legăturile cu Viena, întreţinînd corespondenţă cu generalul conte Stephan de Stainville, căutînd să-şi extindă proprietăţile din Transilvania prin cumpărături, sporindu-şi depozitele de bani la Braşov, încredinţate cunoscutului său om de afaceri Manu Apostol şi obţinînd chiar de la împăratul Carol al VI lea întărirea permisiunii de a se refugia cu întreaga familie în Transilvania, la caz de primejdie. Dar toate aceste iniţiative ale lui Brâncoveanu nu se mai încadrau într-o politică coerentă, constituind doar  încercări de supravieţuire.

 

 

Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Constantin Brancoveanu