Masurile luate de guvernele Romaniei in timpul Marii Depresiuni

       În ceea ce priveşte politica financiară a României de la 1928 şi până la mijlocul anului 1931, aceasta a vizat în primul rând realizarea stabilităţii monedei naţionale.

      Cursul stabilizării fusese fixat la 3,20 centime elveţiene de către precedentul guvern liberal care obţinuse colaborarea în planul de stabilizare a 14 bănci de emisiune din străinătate. În 1928 însă, cursul leului a urcat de la 2,50 la 3,20 astfel încât guvernul naţional-ţărănist care a urmat s-a găsit în faţa a două alternative:

•        amânarea stabilizării cu 6 luni pentru a putea lua din nou contact cu guvernatorii celor 14 bănci şi a le explica de ce stabilizarea trebuie făcută la 2,50, când cursul leului era de 3,20 sau;

•        primirea unei retuşări a acestui curs, care dacă ar fi fost redus la 3,12, operaţiunea s-ar fi făcut imediat.

      Situaţia grea în care se afla Banca Naţională a impus grăbirea împrumutului extern şi a stabilizării la un curs de 3,12 în loc de 2,50 pentru a evita în acest fel prăbuşirea monedei şi a Băncii Naţionale. Dacă ar fi fost amânată cu 6 luni operaţiunea nu s-ar fi putut realiza datorită împrejurărilor survenite pe piaţa internaţională a capitalului, deoarece de la începutul anului 1929 pieţele externe au fost închise pentru emisiunile de capitaluri în străinătate. Astfel, stabilizarea, deşi a fost făcută în condiţii mai puţin fericite, a prevenit o catastrofă inevitabilă.

      În al doilea rând politica financiară a vizat împrumuturile de stat care au fost în această perioadă de 24,369 miliarde lei. Aceste împrumuturi s-au folosit în special pentru lichidarea trecutului, adică aproximativ 12 miliarde lei, din care pentru  lichidarea pasivului  dinainte  de  stabilizare, 10.363 milioane, iar pentru lichidarea pasivului de după stabilizare şi care se datorează efectelor crizei mondiale 1.610 milioane. La aceste sume s-au adăugat alte aproape 7 miliarde care au fost folosite pentru lichidarea portofoliului îngheţat al Băncii Naţionale.

     Restul sumelor au fost destinate investiţiilor:

•    constituirea de căi ferate (6.743 mil.), drumuri (1941 mil.), pentru agricultură (1.256 mil.), poştă (109 mil.), pentru construirea de universităţi (110 mil.), pentru Institutul de Credit Agricol Ipotecar (1.310 mil.). Acestei politici investiţionale se datorează relativa înviorare economică din
1929 şi 1930.                                       

      Politica financiară din acesta perioadă a urmărit totodată restaurarea afluxului de capitaluri străine, indispensabile ţărilor agricole. Acest obiectiv a fost însă îngreunat de situaţia mondială de criză. Astfel crahul de la New York a făcut ca în locul curentului de capitaluri ieftine din America spre Europa să se asiste la un curent invers din Europa spre America, pompându-se capitaluri chiar de pe piaţa românească. Numai în 1929 exodul de capital a fost evaluat la aproape 5 miliarde de lei.

     Dar cu toate că mijloacele de producţie au scăzut simţitor, viaţa economică s-a dezvoltat mai departe, asistându-se chiar la formarea de noi capitaluri. Astfel:

•       capitalul din bănci a sporit de la 11 miliarde în 1929 la 11,6 miliarde în 1930;

•       rezervele băncilor au crescut de la 4 miliarde şi jumătate în 1929 la 5 miliarde;

•       depozitele în bănci, de la 31.700 milioane în 1929 au ajuns la 35.100 milioane în 1930

     Elaborarea şi echilibrarea bugetului statului în anii crizei, începând cu 1929 s-a dovedit deosebit de dificilă datorită dezordinii financiare din economie. Astfel, bugetul din 1929 a fost numai o copie a celui din 1928, fără nici o previziune economică de durată. Echilibrarea bugetului pe acest an, ce trebuia realizată în vederea stabilizării monetare, s-a făcut printr-un pachet suplimentar de impozite percepute de către stat.

      Anul 1930 a însemnat un început de ordine financiară în ceea ce priveşte bugetul statului. Astfel, s-a încercat frânarea cheltuielilor bugetare în primul rând prin concentrarea mişcării fondurilor statului la Banca Naţională, prin introducerea bugetelor lunare, a decretelor de distribuţie a creditelor între ministere, prin controlul preventiv al cheltuielilor pe baza legii contabilităţii publice, aplicată în acest an pentru prima dată.

       În pofida acestor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare ale statului, în 1930 bugetul s-a soldat cu un deficit, deşi în primele 6 luni ale anului s-au înregistrat cele mai mari încasări de după război.

      Înainte de stabilizare, sporirea circulaţiei monetare era o necesitate şi o posibilitate la îndemâna băncii de emisiune. Atârna de politica băncilor de emisiune extinderea sau restrângerea circulaţiei monetare întrucât moneda nu era convertibilă. După stabilizare politica Băncii Naţionale a trebuit să fie în concordanţă cu volumul tranzacţiilor pentru că numai prin intensificarea acestora se putea ajunge la activarea balanţei comerciale şi a celei de plăţi. Banca Naţională nu mai poate să creeze credit, ci doar să-1 înlesnească, întrucât creditul, capitalul, nu se poate forma decât în interiorul economiei, prin economiile private ale indivizilor. Însă situaţia creată imediat după stabilizare a făcut ca încrederea în moneda naţională să fie limitată, astfel încât Banca Naţională nu şi-a putut extinde creditele. Acesta a fost totodată şi rezultatul lipsei poliţelor comerciale, a existenţei unui comerţ efectuat cu bani gata - rămăşiţe ale unei inflaţii ce durase timp de 10 ani. Banca Naţională este nevoită să ridice taxa de scont de la 6 % la 9 %, pentru a evita speculaţiile care se făceau între această taxă relativ scăzută şi dobânzile mari practicate de celelalte bănci care urcau de la 15-20 % până la 30 %. S-a trecut la raţionalizarea emisiunii Băncii Naţionale. Cu toate acestea s-a asistat la tezaurizarea monedei naţionale, situaţie datorată conjuncturii externe care a generat criza de încredere.

Pentru ameliorarea condiţiilor de credit s-a încercat reducerea dobânzilor percepute de celelalte bănci. Acestea au fost forţate să-şi reducă dobânda de la 20 % la un plafon de 14% în 1930. Tot în acest an este dată şi legea contra cametei.

      În ceea ce priveşte politica tarifelor vamale s-a păstrat pe mai departe protecţionismul, dar taxele au fost moderate sau chiar coborâte. În paralele cu protejarea industriei, care a rezistat crizei, înregistrându-se chiar apariţia de noi ramuri industriale, s-a urmărit totodată prin politica vamală şi deschiderea de pieţe de desfacere pentru produsele noastre.

      Înainte începerii politicii de restricţii vamale de către statele Europei Occidentale şi Centrale, România a reuşit prin seria de convenţii de comerţ din 1930 deschiderea de debuşeuri care au înlesnit înviorarea vieţii economice în special în Banat şi în Transilvania.

      O problemă importantă în vederea facilitării comerţului a constituit-o organizarea desfacerii produselor agricole, a construirii de silozuri care să servească la antrepozitarea cerealelor şi valorificarea lor în condiţii optime. S-au făcut investiţii în porturile maritime şi dunărene, în special în portul Constanţa. Tot în vederea sporirii exportului de produse agricole a apărut şi necesitatea organizării creditului agricol. În acest sens a fost dată legea pentru organizarea Creditului Agricol Ipotecar, cu concursul capitalului străin. Însă odată cu scăderea preţului produselor agricole, a scăzut şi valoarea pământului, creditul pe termen lung nemaiputând fi utilizat ceea ce a împiedicat funcţionarea atât a Creditului Funciar Rural Naţional, cât şi a Creditului Ipotecar, cu capital internaţional.

      Măsurile luate însă, în general, pentru sprijinirea comerţului au făcut ca volumul exportului să crească de la stabilizare şi până în 1931 continuu, dublându-se aproape în timp de trei ani, paralele cu reducerea importului la o treime. Însă odată cu sporirea continuă a volumului comerţului nostru extern s-a produs şi o sărăcire continuă datorată diminuării permanente a preţurilor la produsele noastre de export. Astfel, în ceea ce priveşte cerealele:

•         grâul: de la 650 lei la 1928 a ajuns la 600 lei în 1929 şi la numai 242 lei în 1931;

•         porumbul care era 650 lei în 1928 a scăzut la 350 lei în 1929 (330 lei - 1930; 158 lei - 1931), pentru ca în 1932 să fie de l721ei;

•         orzul a scăzut de la 535 lei în 1928 la 195 lei în 1932.

     Aceasta prăbuşire catastrofala a preţurilor a făcut ca în 1932 pentru o tonă de marfă importată, România să exporte 14 tone şi jumătate, faţă de 6 tone şi jumătate cât exporta în 1928.

     Preţurile materialelor scăzuseră cu 1/3, iar ale materiilor prime cu 50-60 %. În 1932 grâul a avut preţul cel mai scăzut din ultimii 400 ani. Stocurile de produse agricole şi materii prime continuau să se acumuleze, în 1932 dublându-se faţă de 1925. Venitul naţional al ţărilor s-a redus cu peste 40 %, iar în ţările agricole cu peste 60 %. În jumătate din ţările lumii s-a abandonat etalonul aur, iar în 40 de ţări existau restricţii în comerţul devizelor.

Pentru România, depăşirea crizei economice presupunea:

•         revalorizarea preţurilor, în special, la produsele agricole;

•         atenuarea restricţiilor comerciale şi monetare şi reîntoarcerea treptată la libertatea deplină a comerţului mondial, pentru a putea lansa produsele noastre naţionale;

•         reducerea taxelor vamale prohibitive din ţările industriale;

•         reorganizarea pieţelor internaţionale pentru cereale, lemne, vite şi toate celelalte produse ce constituiau baza exportului românesc;

•         promovarea de către ţările creditoare a unei politici care să permită în cele din urmă, ţărilor debitoare să se achite de obligaţiile lor în formă de mărfuri şi servicii. Astfel România, care avea o datorie externă de 5 miliarde 860 milioane, a reuşit printr-o serie de tratative duse la Paris, reducerea acesteia cu 30 % şi apoi eşalonarea pe termen lung a restului datoriei externe.

       Liniile fundamentale ale politicii noastre financiare mai urmăreau:

•         echilibrarea bugetară prin adaptarea cheltuielilor la nivelul veniturilor şi străduinţa de sporire a veniturilor până la limita capacităţii reale de plată a contribuabililor,

•         prevenirea pe această cale a inflaţiei guvernamentale, adică a acoperirii nevoilor publice prin împrumuturi directe şi indirecte de la tezaurul public.

      Echilibrul bugetar s-a realizat în primul rând prin reducerea cheltuielilor interne. În acest sens au fost reduse salariile personalului din serviciile publice, iar în 1931-1932 au fost aplicate două curbe de sacrificiu.

Cheltuielile statului s-au îndreptat în special spre:

•         înzestrarea armatei;

•         asigurarea agriculturii cu un minim de dotări;

•         organizarea mai bună a sănătăţii publice;

realizarea reformei învăţământului care prevedea reorganizarea învăţământului primar, dar mai ales a învăţământului tehnic superior şi a celui universitar.

 

 

 

Sursa: Mircea Viorel, Istoria economica a Romaniei