Intrarea Moldovei in circuitul comercial international

     Ca şi Ţara Românească, dar cu un decalaj de câteva decenii, Moldova a fost integrată, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în sistemul marilor itinerarii continentale, anume al celor care legau Europa Centrală şi Marea Baltică cu Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, prin intermediul lor, cu Orientul.

     Vreme îndelungată drumurile care mijloceau schimbul de produse între Apus şi lumea orientală prin spaţiul rus au ocolit Moldova. Instaurarea hegemoniei mongole asupra Europei răsăritene la mijlocul secolului al XIII-lea şi politica comercială a Hoardei de Aur au dat un puternic impuls itinerariului comercial terestru care străbătea teritoriile ruse apusene, cu însemnatele centre de la Vladimir, Halici şi Lwów, apropiindu-se astfel de teritoriul românesc de la răsărit de Carpaţi.

     Moldova atinge ţărmul Mării Negre (între 1386, cînd sigur Cetatea Albă nu mai era controlată de tătari, şi 1392, cînd Roman I se intitulează „domn de la munte pînă la mare”).104 Alianţa moldo-polonă şi întregirea teritorială a Moldovei spre gurile Dunării şi spre mare, procese larg sincronice, au avut însemnate consecinţe de ordin comercial, dacă nu chiar au fost determinate de considerente comerciale. Fapt semnificativ, tot acum, adică în 1386, e atestat cel dintîi contact politic între Moldova, în plină afirmare, şi centrul sistemului genovez pontic, Caffa.

     În 1386 o solie a genovezilor din Caffa s-a înfăţişat la curtea domnului Moldovei, Petru I, pentru consultări legate de războiul atunci încă în curs de desfăşurare cu tătarii.105 Informaţia, deşi foarte laconică, pare să revele o acţiune coordonată împotriva tătarilor şi e indiciul probabil al desfăşurărilor militare care au pus capăt dominaţiei tătare în sudul Moldovei. Dar legătura moldogenoveză pe care o surprindem întîmplător în 1386 a avut probabil ţeluri mai largi decît cooperarea politică şi militară împotriva tătarilor; ea s-a aflat la originea unui nou itinerariu comercial, a unei noi legături, prin Moldova, între Lwów şi drumurile al căror trafic îl colecta, pe de o parte, şi Caffa genoveză, pe de altă parte.

     Destrămarea Hoardei de Aur în a doua jumătate a secolului XIV, după dispariţia hanilor Djanibeg şi Berdibeg, fărîmiţarea hanatului şi convulsiunile prelungite cărora le-a dat naştere, conflictul de lungă durată între genovezii din Crimeea şi tătari, de la care au preluat direct controlul asupra ţărmului nordic şi vestic al Mării Negre,  au periclitat circulaţia pe drumul tătăresc şi au pus acut problema alternativei la acest drum. În anii 1386-1392 condiţia geopolitică favorabilă deschiderii unei noi legături între Lwów şi Caffa a fost creată prin reintrarea cnezatului de Halici sub dominaţia polonă, prin stabilirea raportului de suzeranitate-vasalitate între Polonia şi Moldova, prin integrarea în Moldova a teritoriului limitrof Mării Negre, „parathalasia” cu centrul la Cetatea Albă şi prin instituirea legăturii cu genovezii din Caffa. Exploatarea comercială a acestui cadru politic prielnic nu a întîrziat; încă din primii ani ai sec. al XV-lea, drumul moldovenesc apare, în primele izvoare care îi atestă, ca foarte atrăgător, de vreme ce, aidoma celui tătăresc, a iscat rivalitatea între negustorii din Cracovia şi Lemberg pentru dreptul de a-l folosi.108 De acum înainte, drumul moldovenesc e tot mai mult frecventat, în vreme ce drumul tătărăsc, fără a fi cu desăvîrşire abandonat, pierde simţitor din însemnătate. Moldova ţinea acum sub controlul ei segmentul final al itinerariului continental care mijlocea schimbul de produse între bazinul pontic, regiunea Mării Baltice şi o parte însemnată a Europei Centrale.

     În temeiul privilegiilor comerciale obţinute de la domnii Moldovei, dintre care cel dinţii cunoscut este cel emis de Alexandru cel Bun, regatul polon şi teritoriile dependente de el îşi asigurau legătura liberă cu bazinul pontic prin intermediul oraşului Lwów, care a reuşit în cele din urmă să-şi consolideze monopolul funcţiei de intermediar atît pe drumul tătărăsc, cît şi pe cel modovenesc, îndeosebi împotriva principalului său concurent la exerciţiul acestei funcţii, Cracovia.109 Polonia îşi deschidea astfel un nou itinerar - mult mai convenabil, pentru că ocolea vămile tătăreşti, şi mai sigur, mai la adăpost de vicisitudinile politice din lumea tătară - înspre Marea Neagră şi spre centrele vitale ale comerţului pontic. În desfăşurarea schimbului cu lumea orientală pe această cale, Lwów-ul îndeplinea faţă de regatul polon funcţia pe care Braşovul o dobîndise în sistemul de relaţii comerciale internaţionale ale regatului ungar.

     Ca şi braşovenii în Ţara Românească, liovenii îşi desfăşurau negoţul prin şi în Moldova în temeiul unor privilegii acordate de domnii ţării. Aceste privilegii care reglementau legăturile între un oraş şi o ţară acopereau un raport de inegalitate, în primul rînd pentru că acordau liovenilor trecere liberă prin Moldova înspre diverse teritorii străine, îndeosebi spre principalele emporii pontice, în vreme ce negoţul locuitorilor din Moldova se lovea, în Polonia, de regimul depozitului obligator de care beneficia Lwów-ul. Aşadar în virtutea privilegiilor acordate liovenilor de domnii ţării, Moldova era lipsită de cîştigurile foarte însemnate pe care i le-ar fi dat funcţia de intermediar exclusiv al schimburilor realizate pe drumul care îi străbătea teritoriul. Dezvoltat în umbra raportului politic de suzeranitate - vasalitate cu Polonia şi componentă însemnată a acestui raport, statutul comercial al drumului moldovenesc fixat de privilegiile domnilor Moldovei pentru lioveni s-a menţinut atît timp cît şi raportul care îl generase.

     Sistemul vamal al Moldovei era organizat, ca şi cel al Ţării Româneşti, pe corelaţia dintre o vamă centrală, principală, şi vămile secundare, de trecere, aşezate pe diversele itinerarii străbătute de lioveni spre Marea Neagră, Crimeea, Ţara Românească şi Transilvania. Vama centrală s-a menţinut constant la Suceava şi la nivelul iniţial, în cursul sec. al XV-lea, spre deosebire de Ţara Românească, unde vama centrală de la Cîmpulung a fost desfiinţată sub presiunea braşovenilor.

    Funcţia centrală a vămii din oraşul de reşedinţă a domniei rezultă din convergenţa deliberată, aici, a tuturor drumurilor comerciale însemnate care străbăteau teritoriul Moldovei: acelea care veneau din Polonia, prin Cernăuţi şi Siret, sau prin Hotin şi Dorohoi, acela care se îndrepta către ţinutul tătăresc, cu cele două direcţii principale, Cetatea Albă şi Crimeea, prin Tighina; acela care făcea legătura cu Transilvania - cea de nord-est prin Baia şi Moldoviţa, cea sud-estică, prin Bacău şi Trotuş; acela, în sfîrşit, care trecea spre Ţara Românească, prin Bîrlad sau Bacău. Această convergenţă a făcut din Suceava punctul de trecere obligator pentru toate sau cele mai multe şi valoroase mărfuri comercializate în Moldova sau tranzitate prin teritoriul ei. Ca în general în comerţul internaţional medieval, organizat pe raportul între un centru comercial predominant – care concentra activitatea comercială a unei arii întinse sau era asociat la exploatarea vamală a acestei activităţi şi era principalul ei beneficiar - Suceava a asumat funcţia de loc de întâlnire şi de „vamă principală,” obligatorie, pentru ansamblul relaţiilor comerţului internaţional în Moldova. Această funcţie principală rezultă şi din elementele sau rudimentele de drept de depozit şi de etapă pe care le dau la iveală privilegiile domnilor Moldovei pentru lioveni. Vama Sucevei, spre deosebire de celelalte vămi din Moldova, avea caracter de vamă a unui centru de desfacere obligator al mărfurilor, de „descărcare” a acestora (isklad); de aceea, la Suceava erau vămuite mărfurile chiar cînd, pentru aceeaşi marfă, erau percepute vămi la locul de achiziţie, în alte tîrguri: „iar cînd vor cumpăra marfă tătărască, în Suceava, pentru mătasă, piper, camhă, tebenci, vin grecesc, de grivnă, în Suceava, cîte trei groşi. Iar cînd vor cumpăra marfă tătărască în alte tîrguri ale noastre, vor da acolo unde cumpără, de grivnă doi groşi, iar la vama principală, în Suceava, de grivnă trei groşi, şi apoi vor putea să o vîndă cui le va plăcea.” Dar sfera de aplicaţie a depozitului sucevean era totuşi foarte îngustă, urmare a regimului statuat pentru lioveni prin privilegii; totuşi, din marfa descărcată şi vămuită la Suceava, cel puţin o parte, postavul bucăţi - aşadar nu baloturile - urma să fie vîndut pe loc, redistribuirea acestuia înlăuntrul Moldovei fiind rezervată negustorilor localnici: „bucăţile de postav le vor vinde la descărcare, în Suceava, iar în alte tîrguri nu au voie să le vîndă.”

 

 

Sursa: Serban Papacostea, Geneza statului in evul mediu romanesc