Iluminismul in Tarile Romane


    La începutul secolului în cultura spaţiului românesc se afirmă, pe fundalul unei societăţi marcate de mobilitate, noile opţiuni ale preiluminismului. Dimitrie Cantemir, care exprimase la sfârşitul secolului al XVII-lea în opera lui filozofică de tinereţe, în Divan, un spirit nonconformist în raport cu dogmele ortodoxe şi îndrăzneli de gândire care l-au apropiat de ideile Reformei antitrinitariene, vădea la început de secol al XVIII-lea preocupări concordante cu valorile preiluministe.
   În această sferă de interese a iluminismului timpuriu se înscrie lucrarea geografică a învăţatului principe, Descriptio Moldaviae, redactată în spiritul şcolii germanele cunoaştere a statelor aceleiaşi sensibilităţi culturale îi aparţine opera lui Johann Filstich, Tentamen Historiae Valachicae, precum şi lucrarea lui Köleséry consacrată mineritului din Transilvania, Auraria Romano Dacia (1717). Făcând cunoscute cercurilor ştiinţifice realităţile ţărilor române, această pleiadă de cărturari evidenţiază originea latină a românilor, expunând-o unor mai largi cercuri intelectuale europene.
   Dimitrie Cantemir, animat de ideea emancipării politice a ţărilor române, consacră în Historia Moldo-Vlachica şi Hronicon a vechimii româno-moldo-vlahilor pagini semnificative despre latinitatea poporului român şi a limbii sale, subliniind ideea apartenenţei acestuia la aceeaşi civilizaţie pe care o exprima în noţiunea de „Ţara Românească”, ca patrie primitivă a românilor. Principele român continua, la nivelul unei savante argumentaţii, opţiunile umaniştilor din secolul al XVII-lea, conferind ideii de latinitate o formă doctrinară. Dimitrie Cantemir dedică Imperiului otoman, în legătură cu evoluţia politică din scena europeană, o substanţială operă din sfera turcologiei, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, care, alcătuită pentru baza cunoaşterii surselor otomane, a fost, prin traduceri în limbile engleză, germană, franceză, un reper în cunoaşterea impactului otoman în sud-estul european. Principele consacră, în aceeaşi ambianţă a epocii petrine, o prezentare a religiei mahomedane (Sistema religiei mahomedane) de largă circulaţie în epocă.
   În seria istoricilor preiluminişti Martin Schmeitzel (1679-1747), profesor la Halle, a consacrat istoriei Transilvaniei un curs în care a stăruit şi asupra istoriei românilor. El a mai publicat o istorie ecleziastică De Statu Ecclessiae Lutheranorum in Transylvania (1722), la care a asociat o serie de alte lucrări. Între istoricii saşi care au scris despre români, Martin Felmer (1722-1767) a evidenţiat romanitatea românilor.
  În istoriografia maghiară privitoare la Transilvania se continuă cronistica secolului anterior prin Mihai Cserei (1699-1756) şi Petru Apor (1676-1752), care au oferit informaţii importante despre ţara şi obiceiurile localnicilor. În ce priveşte istoriografia română din Transilvania, Istoria bisericii Scheilor Braşovului a lui Radu Tempea al II-lea (1691-1742) reprezintă o pagină de istorie locală, a unui centru ortodox în care se dezvăluie rezistenţa la unirea cu Biserica Romană.
  În aceeaşi perioadă în Ţara Românească se continua tradiţia secolului anterior prin scrisul istoric din epoca lui Constantin Brâncoveanu şi alte lucrări de conţinut istoric care acoperă prima jumătate a secolului. Din pleiada de cronicari, Ion Neculce (1672-1745) se distinge ca istoric, participant şi memorialist cu accente moraliste. În ce priveşte istoriografia română, cu excepţia lui Cantemir şi a stolnicului Cantacuzino, prevalează genul cronistic, istoria participantului care anunţa însă un spirit atent la problemele şi atmosfera veacului. Dovadă că încep să circule istorii universale privitoare la evenimentele contemporane, ca Istoria asediului Vienei în legătură cu Imperiul otoman.
  În Principatele extracarpatice se constituie deci un istorism contractualist care vizează emanciparea de sub suzeranitatea Imperiului otoman, idee care domină fondul doctrinar al actelor politice, iar în interiorul arcului carpatic unul aplicat raporturilor interetnice.
  În Transilvania iluminismul se conturează în raport cu noile experienţe intelectuale prilejuite de contactul cu filozofia lui Christian Wolff, la care aderă noua generaţie. Datorită traducerilor şi prelucrărilor filozofice în culturile maghiară, germană şi română are loc o concordanţă cu filozofia secolului. Filologia la rândul ei a înregistrat netăgăduite succese prin cultivarea limbii, prin mişcarea gramatică, spre exemplu lucrarea lui Micu, Elementa linguae daco romanae sive valachicae, menită dovedirii structurii gramaticale latine a limbii române. Mişcarea gramatică şi lexicografică pregăteşte instrumentarul comunicării în epoca luminilor, iar istoriografia tinde să precizeze propria identitate naţională la români, saşi sau maghiari.
    Cultura iluministă în ţările române, cu aportul noii filozofii, într-o ambianţă politică stimulativă, datorită reformismului, cultivă pe scară largă istoria într-un spaţiu în care pluralismul etnic era predominant. Peisajul istoriografie al secolului luminilor este de o rară diversitate şi bogăţie în domeniul istoriei naţionale, prin istorii provinciale sau generale consacrate spaţiului românesc. Complexitatea scenei politice europene în aria central-orientală a imprimat scrisului istoric note specifice care reflectau tendinţe politice naţionale. Exista o evidentă continuitate a genurilor prin perpetuarea cronisticii secolului precedent, la care se asociază, tot în prelungirea demersurilor anterioare, istoriile. Mihai Cantacuzino scrie o Istorie a Ţării Româneşti, cu interes pentru problemele economice, din care nu au lipsit elementele de ordin politic. Adiacent, acelaşi om politic va redacta o Genealogie a Cantacuzinilor. Epoca este ilustrată istoriografic de Dionisie Eclesiarhul cu un Hronograf în care istoria naţională este impregnată de istoria generală. În aceeaşi orientare se situează şi Cronica protosinghelului Naum Râmniceanu, o lucrare compozită în care datele de istorie politică se împletesc cu cele de istorie economică, financiară şi instituţională.
     Istoriografia română se afirmă prin opera lui Samuil Micu, un iniţiator al
erudiţiei româneşti, prin Brevis Historica Notitia (1778) adresată cercurilor savante în limba latină, o scriere ce poartă amprenta umanismului târziu şi, în bună măsură, a concepţiei luminilor. Convins de necesitatea difuzării cunoştinţelor istorice, el redactează, după mişcarea Supplex-ului, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, în care tipul de istorie iluministă se impune prin capitole în care sensibilitatea luminilor este prezentă în tratarea istoriei culturii, a vieţii religioase şi a problemelor politice. Prin Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, Samuil Micu a încercat o expunere a istoriei spaţiului istoric românesc, a naţiunii române care a rămas însă la formula Historia rerum gestarum într-o naraţiune încă provincială, întreruptă de capitole de ordin general consacrate culturii şi vieţii religioase.
    Istoriografia secolului al XVIII-lea românesc se impune şi prin erudiţia individuală datorată lui Gheorghe Şincai, autorul unei colecţii de izvoare intitulată Rerum Spectantium ad universam gentem daco romanam, care, pe temeiul izvoarelor narative, a oferit o imagine a naţiunii din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVIII-lea. Pe această bază el a alcătuit Hronica românilor şi a mai multor neamuri care a stat la începuturile sintezei istorice româneşti în secolul al XIX-lea, datorită imprimării sale. Absorbind informaţia lui Samuil Micu şi ideile acestuia, Şincai a făcut să progreseze erudiţia istorică şi totodată ideea integrării fenomenului românesc în istoria europeană.
    În aceeaşi perioadă, continuând tradiţia epocii precedente, în sfera istoriei constituţionale şi ecleziastice se remarcă istoricul sas Karl Eder, care s-a distins deopotrivă prin publicarea izvoarelor în Scriptores rerum Transilvanicarum, la care a asociat o Historia rerum Ungaricarum et Transilvanicarum. Karl Eder s-a integrat însă şi mişcării polemice orientate împotriva Supplex-ului, redactând o ediţie însoţită de note critice în care se dezvăluie un evident spirit partizan.
    Dintre istoricii saşi, una din personalităţile reprezentative a fost Iohann Seivert (1735-1785), autor al unui Lexicon bibliografic şi al lucrării, rămase în manuscris, Specimen Transilvaniae litteratae, şi profesorul de la Göttingen, Michael Hissmann, care a rămas în legătură cu patria sa.
    În aceeaşi atmosferă a afirmării naţionalismului orientat spre emanciparea românilor, Petru Maior scrie Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812) şi Istoria bisericii românilor (1813) în care spiritul polemic, cu accente voltairiene, se orientează în direcţia preromantismului. Iluminist ca formaţie, ataşat Reformei catolice şi reformismului, prelungeşte prin scrisul său mişcarea politică a Supplex-ului. Din aceeaşi familie spirituală, Ion Budai Deleanu, prin Historia Populorum Transylvaniae, încearcă să desluşească originea popoarelor Transilvaniei în concordanţă cu ideile politice ale secolului. Opera lui Budai Deleanu reuneşte multiple influenţe culturale, iluministul
erudit de factură germană, aparţinând şcolii Göttingenului, cu evidente înrâuriri ce veneau dinspre iluminismul francez sau englez. Opera lui Budai Deleanu, lexicografică şi istorică, se ataşează ideilor lui Schlözer care influenţează orientarea lui spre conceptul de naţiune modernă şi spre spiritul democratic.
    Alături de această „literatură”, secolul luminilor aduce reale contribuţii beletristice, preluând motive ale literaturii europene în domeniul poeziei sau prozei. Din rândul acestor creatori, Ion Budai Deleanu ocupă, prin epopeea Ţiganiada şi Trei viteji, un loc proeminent. În poezie Ienăchiţă Văcărescu, prin tematica erotică realizează adeseori accente care tind să depăşească gustul lăutăresc.
    Un rol important în penetrarea noilor idei în societatea românească l-a deţinut în Principatele dunărene cultura greacă prin Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi şi, totodată, datorită interesului intelectualilor români pentru cultura occidentală receptată prin intermediare greceşti, dar şi direct. În general, începând cu ultima treime a secolului, are loc o schimbare în sensibilitate, astfel că pe fundalul clasicismului se cultivă noi genuri literare ce anunţă romantismul prin Costache Conachi sau Alecu Văcărescu. În literatura maghiară Barcsay Abraham a zugrăvit în poeziile sale datinile poporului; lui i se pot asocia Báróczy Alexandru, Naláczy Jozsef, ei fiind în egală măsură traducători care răspândesc literatura franceză şi ideile moderne care pătrund, via Viena, din Franţa.
     Sub raport artistic sfârşitul epocii luminilor aduce o dată cu noile aspiraţii moderne o deplasare de la arhitectura ecleziastică spre creaţia profană, prin apelul la un limbaj propriu în arhitectură sau pictură. În această epocă sunt detectabile influenţe dinspre arta occidentală germanoaustriacă datorită legăturilor cu Occidentul. Acum apar construcţii monumentale, palatul de la Bonţida al contelui Bánffy şi la Cluj al fiului său George Bánffy, excepţională realizare în arta barocului transilvănean. Aceste exemple au fost determinante pentru proliferarea construcţiilor nobiliare în Transilvania. În mediul românesc la Blaj, în a doua jumătate a secolului, se construieşte catedrala greco-catolică, opera arhitectului Martinelli, dimpreună cu seminarul şcolar.

Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Campania otomană din anul 1538 şi consecinţele ei pentru Moldova

Locuintele geto dacilor

Cauzele instaurarii regimului fanariot