Iluminismul in Tarile Romane
La începutul secolului în cultura spaţiului românesc se afirmă,
pe fundalul unei societăţi marcate de mobilitate, noile opţiuni ale preiluminismului. Dimitrie
Cantemir, care exprimase la sfârşitul secolului al XVII-lea în opera lui
filozofică de tinereţe, în Divan, un spirit
nonconformist în raport cu dogmele ortodoxe şi îndrăzneli de gândire care l-au
apropiat de ideile Reformei antitrinitariene, vădea la început de secol al
XVIII-lea preocupări concordante cu valorile preiluministe.
În această sferă de interese a iluminismului timpuriu se înscrie
lucrarea geografică a învăţatului principe, Descriptio Moldaviae, redactată
în spiritul şcolii germanele cunoaştere a statelor aceleiaşi sensibilităţi
culturale îi aparţine opera lui Johann Filstich, Tentamen Historiae Valachicae, precum şi
lucrarea lui Köleséry consacrată mineritului din Transilvania, Auraria
Romano Dacia (1717). Făcând cunoscute cercurilor ştiinţifice realităţile ţărilor
române, această pleiadă de cărturari evidenţiază originea latină a românilor, expunând-o unor mai largi
cercuri intelectuale europene.
Dimitrie Cantemir, animat de ideea emancipării politice a ţărilor
române, consacră în Historia Moldo-Vlachica şi Hronicon
a vechimii româno-moldo-vlahilor pagini semnificative despre
latinitatea
poporului român şi a limbii sale, subliniind ideea apartenenţei acestuia la
aceeaşi civilizaţie pe care o exprima în noţiunea
de „Ţara Românească”, ca patrie primitivă a românilor.
Principele
român continua, la nivelul unei savante argumentaţii, opţiunile umaniştilor din
secolul al XVII-lea,
conferind ideii de latinitate o formă doctrinară. Dimitrie Cantemir dedică Imperiului
otoman, în legătură cu evoluţia politică din scena europeană, o substanţială
operă din sfera turcologiei, Historia incrementorum atque
decrementorum Aulae Othomanicae, care, alcătuită pentru baza cunoaşterii
surselor otomane, a fost, prin traduceri în limbile engleză, germană, franceză, un reper în cunoaşterea impactului otoman în sud-estul
european. Principele consacră, în aceeaşi ambianţă a epocii petrine, o
prezentare a religiei mahomedane (Sistema religiei mahomedane)
de
largă circulaţie în epocă.
În seria istoricilor preiluminişti Martin Schmeitzel
(1679-1747), profesor la Halle ,
a consacrat istoriei Transilvaniei un curs în care a stăruit şi asupra istoriei
românilor. El a mai publicat o istorie ecleziastică De
Statu Ecclessiae Lutheranorum in Transylvania (1722), la
care a asociat o serie de alte lucrări. Între istoricii saşi care au scris
despre români, Martin Felmer (1722-1767) a evidenţiat romanitatea românilor.
În istoriografia maghiară privitoare la Transilvania se continuă
cronistica secolului anterior prin Mihai Cserei (1699-1756) şi Petru Apor
(1676-1752), care au oferit informaţii importante despre ţara
şi obiceiurile localnicilor. În ce priveşte istoriografia română din
Transilvania, Istoria bisericii
Scheilor Braşovului a lui Radu Tempea al II-lea (1691-1742)
reprezintă o pagină de istorie locală, a unui centru ortodox în care se dezvăluie
rezistenţa la unirea cu Biserica Romană.
În aceeaşi perioadă în Ţara
Românească se continua tradiţia secolului anterior prin scrisul istoric din epoca lui Constantin Brâncoveanu şi alte lucrări de
conţinut istoric care acoperă prima jumătate a secolului. Din pleiada de
cronicari, Ion Neculce (1672-1745) se distinge ca istoric, participant şi
memorialist cu accente moraliste. În ce priveşte istoriografia română, cu excepţia
lui Cantemir şi a stolnicului Cantacuzino, prevalează genul cronistic, istoria
participantului care anunţa însă un spirit atent la problemele şi atmosfera
veacului. Dovadă că încep să circule istorii universale privitoare la
evenimentele contemporane, ca Istoria asediului Vienei în legătură
cu Imperiul otoman.
În Principatele extracarpatice se constituie deci un istorism
contractualist care vizează emanciparea de sub suzeranitatea Imperiului otoman, idee care
domină fondul doctrinar al actelor politice, iar în interiorul arcului carpatic
unul aplicat raporturilor interetnice.
În Transilvania iluminismul se conturează în raport cu noile
experienţe intelectuale prilejuite de contactul cu filozofia lui Christian
Wolff, la care aderă noua generaţie. Datorită traducerilor şi prelucrărilor
filozofice în culturile maghiară, germană şi română are loc o concordanţă cu
filozofia secolului. Filologia la rândul ei a înregistrat netăgăduite succese
prin cultivarea limbii, prin mişcarea gramatică, spre exemplu lucrarea lui
Micu, Elementa linguae daco romanae sive valachicae,
menită
dovedirii structurii gramaticale latine a limbii române. Mişcarea gramatică şi lexicografică
pregăteşte instrumentarul comunicării în epoca luminilor, iar istoriografia
tinde să precizeze propria identitate naţională la români, saşi sau maghiari.
Cultura iluministă în ţările române, cu aportul noii filozofii,
într-o ambianţă politică stimulativă, datorită reformismului, cultivă pe scară largă
istoria într-un spaţiu în care pluralismul etnic era predominant. Peisajul
istoriografie al secolului luminilor este de o rară diversitate şi bogăţie în
domeniul istoriei naţionale, prin istorii provinciale sau generale consacrate
spaţiului românesc. Complexitatea scenei politice europene în aria
central-orientală a imprimat scrisului istoric note specifice care reflectau
tendinţe politice naţionale. Exista o evidentă continuitate a genurilor prin
perpetuarea cronisticii secolului precedent, la care se asociază, tot în
prelungirea demersurilor anterioare, istoriile. Mihai Cantacuzino scrie o Istorie
a Ţării Româneşti, cu interes pentru problemele economice, din
care nu au lipsit elementele de ordin politic. Adiacent, acelaşi om politic va
redacta o Genealogie a Cantacuzinilor. Epoca este
ilustrată istoriografic de Dionisie Eclesiarhul cu un Hronograf
în
care istoria naţională este impregnată de istoria generală. În aceeaşi orientare se situează şi Cronica protosinghelului
Naum Râmniceanu, o lucrare compozită în care datele de istorie politică se
împletesc cu cele de istorie economică, financiară şi instituţională.
Istoriografia română se afirmă prin opera lui Samuil Micu, un
iniţiator al
erudiţiei româneşti, prin Brevis
Historica Notitia (1778) adresată cercurilor savante în limba latină , o scriere ce poartă amprenta
umanismului târziu şi, în bună măsură, a concepţiei luminilor. Convins de
necesitatea difuzării cunoştinţelor istorice, el redactează, după mişcarea Supplex-ului, Scurtă cunoştinţă
a istoriei românilor, în care tipul de istorie iluministă se
impune prin capitole în care sensibilitatea luminilor este prezentă în tratarea
istoriei culturii, a vieţii religioase şi a problemelor politice. Prin Istoria
şi lucrurile şi întâmplările românilor, Samuil Micu a încercat o
expunere a istoriei spaţiului istoric românesc, a naţiunii române care a rămas
însă la formula Historia rerum gestarum
într-o
naraţiune încă provincială, întreruptă de capitole de ordin general consacrate culturii şi vieţii religioase.
Istoriografia secolului al XVIII-lea românesc se impune şi prin
erudiţia individuală datorată lui Gheorghe Şincai, autorul unei colecţii de
izvoare intitulată Rerum Spectantium ad universam gentem
daco romanam, care, pe temeiul izvoarelor narative, a oferit o imagine a naţiunii
din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVIII-lea. Pe această bază el a
alcătuit Hronica românilor şi a mai
multor neamuri care a stat la începuturile sintezei istorice româneşti în
secolul al XIX-lea, datorită imprimării sale. Absorbind informaţia lui Samuil
Micu şi ideile acestuia, Şincai a făcut să progreseze erudiţia istorică şi
totodată ideea integrării fenomenului românesc în istoria europeană.
În aceeaşi perioadă, continuând tradiţia epocii precedente, în
sfera istoriei constituţionale şi ecleziastice se remarcă istoricul sas Karl
Eder, care s-a distins deopotrivă prin publicarea izvoarelor în Scriptores
rerum Transilvanicarum, la care a asociat o Historia
rerum Ungaricarum et Transilvanicarum. Karl Eder s-a integrat însă şi mişcării polemice orientate
împotriva Supplex-ului, redactând
o ediţie însoţită de note critice în care se dezvăluie un evident spirit
partizan.
Dintre istoricii saşi, una din personalităţile reprezentative a
fost Iohann Seivert (1735-1785), autor al unui Lexicon
bibliografic
şi al lucrării, rămase în manuscris, Specimen Transilvaniae litteratae,
şi
profesorul de la Göttingen, Michael Hissmann, care a rămas în legătură cu
patria sa.
În aceeaşi atmosferă a afirmării naţionalismului orientat spre
emanciparea românilor, Petru Maior scrie Istoria
pentru începutul românilor în Dacia (1812) şi Istoria
bisericii românilor (1813) în care spiritul polemic, cu accente
voltairiene, se orientează în direcţia preromantismului. Iluminist ca formaţie,
ataşat Reformei catolice şi reformismului, prelungeşte prin scrisul său mişcarea
politică a Supplex-ului.
Din
aceeaşi familie spirituală, Ion Budai Deleanu, prin Historia
Populorum Transylvaniae, încearcă să
desluşească originea popoarelor Transilvaniei în concordanţă cu ideile politice
ale secolului. Opera lui Budai Deleanu reuneşte multiple influenţe culturale,
iluministul
erudit de factură germană, aparţinând şcolii Göttingenului, cu evidente
înrâuriri ce veneau dinspre iluminismul francez sau englez. Opera lui Budai
Deleanu, lexicografică şi istorică, se ataşează ideilor lui Schlözer care
influenţează orientarea lui spre conceptul de naţiune modernă şi spre spiritul
democratic.
Alături de această „literatură”, secolul luminilor aduce reale
contribuţii beletristice, preluând motive ale literaturii europene în domeniul
poeziei sau prozei. Din rândul acestor creatori, Ion Budai Deleanu ocupă, prin
epopeea Ţiganiada şi Trei viteji, un loc
proeminent. În poezie Ienăchiţă Văcărescu, prin tematica erotică realizează
adeseori accente care tind să depăşească gustul lăutăresc.
Un rol important în penetrarea noilor idei în societatea
românească l-a deţinut în Principatele dunărene cultura greacă prin Academiile
domneşti de la Bucureşti şi Iaşi şi, totodată, datorită interesului
intelectualilor români pentru cultura occidentală receptată prin intermediare greceşti,
dar şi direct. În general, începând cu ultima treime a secolului, are loc o
schimbare în sensibilitate, astfel că pe fundalul clasicismului se cultivă noi
genuri literare ce anunţă romantismul prin Costache Conachi sau Alecu Văcărescu.
În literatura maghiară Barcsay Abraham a zugrăvit în poeziile sale datinile
poporului; lui i se pot asocia Báróczy Alexandru, Naláczy Jozsef, ei fiind în egală
măsură traducători care răspândesc literatura franceză şi ideile moderne care pătrund,
via Viena, din Franţa.
Sub raport artistic sfârşitul epocii luminilor aduce o dată cu
noile aspiraţii moderne o deplasare de la arhitectura ecleziastică spre creaţia
profană, prin apelul la un limbaj propriu în arhitectură sau pictură. În această
epocă sunt detectabile influenţe dinspre arta occidentală germanoaustriacă datorită
legăturilor cu Occidentul. Acum apar construcţii monumentale, palatul de la Bonţida
al contelui Bánffy şi la Cluj al fiului său George Bánffy, excepţională
realizare în arta barocului transilvănean. Aceste exemple au fost determinante
pentru proliferarea construcţiilor nobiliare în Transilvania. În mediul
românesc la Blaj, în a doua jumătate a secolului, se construieşte catedrala
greco-catolică, opera arhitectului Martinelli, dimpreună cu seminarul şcolar.
Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României
Comentarii
Trimiteți un comentariu