Economia Romaniei intre 1941-1945

     In iunie 1941, România intra in război, alături de Germania,pentru a-şi relua teritoriul pe care Rusia sovietică îl anexase în 1940. Întreaga economie este trecută pe picior de război, industria fiind chemată să contribuie în mod substanţial. Se accentuează intervenţia statului în această ramură economică, prin înfiinţarea Ministerului Coordonării şi Statului Major Economic, iar controlul asupra producţiei şi circulaţiei mărfuriilor se aplica prin legea privind producţia, regimul preţurilor, specula şi sabotajul economic, extins chiar şi asupra unor socierăţi cu capital stăin.

      Sunt vizate în mod special ramurile legate direct de efortul de razboi (peste 50% din investiţiile de la buget aparţin industriei metalurgice). Anumite ramuri sau intreprinderi sunt grupate în ,,cicluri de producţie,, acordându-li-se subvenţii şi facilitaţi financiare.

      Pentru a suplini livrările insuficiente de materii prime de către Germania, se utilizează înlocuitori, se stabilesc cote cantitative fixe pentru fiecare intreprindere şi se acordă preţuri stimulative. Pană in 1943 are loc o creştere a producţiei industriale (în special în ramurile legate de înzestrarea armatei), societaţile metalurgice realizând profituri mari, după care se intră în declin. În pofida unor măsuri de stimulare, industria petrolului îşi reduce producţia (de la 5,7 milioane tone in 1940 la 3,5 milioane tone în 1944), ca şi industria uşoară şi alimentară datorită stocului de materii prime , ceea ce va conduce la penuria unor produse de strictă necesitate.

       Se inăspreşte regimul de muncă în intreprinderi (militarizate, suprimarea zilei de lucru de 8 ore şi a repaosului duminical) în scopul măririi producţiei şi diminuarea sabotajelor. Regresul agriculturii se explică prin reducerea suprafeţelor arabile a ţării în urma rupturilor teritoriale, a mobilizărilor şi concentrărilor pentru front, a desfăsurării unor manevre şi operaţinuni militare pe teritoriul nostru. Statul intervine cu măsuri vizând finanţarea unor investiţii, elaborarea unor planuri agricole, supravegherea lucrărilor agricole prin ofiţeri rezidenţi nemobilizaţi pe loc, prin introducerea unui sistem de muncă obligatorie pentru persoanele intre 16 si 60 de ani. Dar proprietaţile ţăraneşti sub 5 ha nu au primit decat 12,7% din totalul creditelor acordate de Creditul Naţional Agricol, iar inventarul agricol se deteriora tot mai mult. Peste 25% din tractoarele existente erau inutilizabile din lipsa pieselor de schimb care trebuiau livrate de Germania. În 1940 producţia de porumb şi de grâu a fost cu puţin peste 50% din recolta anului 1931. Şeptelul s-a redus considerabil prin exportul masiv din Germania, prin sacrificări şi rechiziţii pentru nevoile armatei. Transporturile reprezintă un factor de importanţă vitală într-o situaţie de razboi. Dar Germania nu-şi onorează integral contractele de livrari (doar 40% şine metalice şi numai 2%pentru poduri metalice), iar producţia proprie nu poate acoperi necesarul de materiale şi mijloace rulante. În plus, bombardamentele anglo-americane din 1943-1944 au produs dezorganizarea transporturilor feroviare, existând perspectiva trecerii la cărăuşie. Transpotul naval era la discreţia Germaniei care închiriase toate navele, multe dintre ele revenind avariate.

      În comerţul interior se adânceşte decalajul între preţuri şi salarii (salariile nominale au crescut de 4,7 ori, iar preţurile la principalele produse au urcat de 12 ori), la care se adaugă diferite reţineri şi taxe de salarii. Deteriorarea continuă a nivelului de viaţă al populaţiei duce la raţionalizarea principalelor produse alimentare. Comerţul exterior se realizeaza în procent de 87% cu Germania şi Italia, iar restul cu ţările aflate sub influenţa acestora. Balanţa economică a României a fost excedentară, importurile fiind reduse la minimum.

      În planurile germane de dominaţie mondială, ţările balcanice urmau să fie încredinţate sferei de influenţă italiene pentru a deveni furnizoare de materii prime, cu o situaţie mai specială pentru România care avea mari rezerve de perol şi era mai strâns legată de puterile occidentale.

      În industria petrolului penetraţia germană are loc în intreprinderile cu capital occidental (olandez,francez,englez) uzând de Pactul petrolului (mai 1940) şi de Acordul din decembrie 1940. Cu investiţii minime se urmărea obţinerea unor producţii mari, folosind extracţia prin erupţie sau cu doze mărite, precum şi sonde cu traiect deviat pentru a extrage din perimetrele de rezervăale statului. Prin cele două conducte erau transportate zilnic la Giurgiu 2200-2500 tone de ţiţei. Aceste metode neraţionale au epuizat rezervele de petrol ale României, pierderile totale depăşind 70 de milioane lei.

      În domeniul agriculturii s-au creat societaţi comerciale germane şi societaţi mixte care au monopolizat piaţa agricolă, românească, practicând preţuri mai mari decât cele fixate de stat, subminând apovizionarea armatei şi piaţa internă. 

     Dar forma principală de jefuire economică se practică în comerţul exterior prin încheierea unor tratate, convenţii, acorduri şi 14 protocoale confidenţiale cu privire la livrări de mărfuri şi plaţi între Germania şi România. S-a folosit sistemul de plaţi bazat pe cliring, obligând B.N.R să emită suplimentar monedă pentru a-i plăti pe exportatorii  români, deschizând astfel drumul inflaţiei. Contul României la Casa Germană de Compensaţii de la Berlin, 94 milioane lei, nu va mai fi recuperat nicioadată.

      Germania cumpară petrol românesc la preţuri antebelice(6000 lei tona faţă de 16000 lei tona pe piaţă), iar cerealele erau plătite cu preţuri plafonate, nu în funcţie de fluctuaţia pieţei. În schimb mărfurile germane erau cumpărate la preţul pieţei , mereu mărit. Dacă în perioada 1939-1944 preţurile româneşti au crescut cu 123%, cele germane au sporit cu 614%, mărfurile germane fiind într-un procent mare, captură de razboi sau armament.

       Referitor la cursul de schimb între marcă şi leu, România vinde cu 50 de lei pentru o marcă şi cumpară cu 50 lei pentru o marcă. Dacă avem in vedere că România a exportat în Germania peste 10 milioane tone petrol în perioada 1940-1944, putem sa evaluăm pierderile enorme suferite de economia ţării noastre. La petrolul exportat se adaugă cantităţile mari livrate direct armatei germane. Tot în categoria exporturilor spre Germania trebuie să mai fie incluse peste 1,37 milioane tone cereale, 75,147 tone animale vii, carne şi produse alimentare, 428,522 tone lemn, 3.640.000 tone materii prime diverse (în ţările aflate sub ocupaţie germană). Prezenţa trupelor germane în România ne-a costat peste 100 de milioane de lei, la cursul anului 1938. Dacă mai adăugăm pierderile pe care le-am avut prin neplata taxelor vamale, prin reexportarea la preţul pieţei a produselor luate din România, precum şi valoarea pachetelor de alimente trimise de solaţii germani în ţara (10 kg lunar de către fiecare) ajungem la o estimare aproximativă a pierderilor suferite de ţara nostră, cifrate la peste 440 miliarde de dolari la cursul anului 1939.

 

Sursa: Viorel Mircea, Istoria economica a Romaniei