Sloboziile

       Orice apariţie de aşezări noi era sub controlul domniei şi de aceea întemeierea şi refacerea satelor pustiile se făcea numai cu asentimentul prealabil al ei. În cursul secolelor XIV—XVII domnii ţărilor române controlau cu multă vigilenţă acest drept al lor, aplicând sancţiuni, cînd acest drept era încălcat. Un sat întemeiat pe loc pustiu sau refăcut, o selişte, unde se aduc săteni noi — poartă denumirea de slobozie, atunci cînd are de la domn pri­vilegiu de scutire pentru adunare de oameni.

      La 1439 Ivan Stîngaciu capătă confirmarea pentru satul lui de pe Racova „unde-i iaste casa lui... care sin­gur el din pustiu şi din pădure s-au făcut lui şi, seliştea pe deamîndoao părţile hotarului". Se mai adaugă o  pre­cizare referitor la conţinutul termenului selişte: „au muncit de au curăţit din pădure şi au făcut selişte, adică satul, şi cu morile ce sîntu acolo" .

      În Ţara Românească nu avem relatări directe cu privire la întemeierea satelor noi, însă sînt numeroase menţiuni din care rezultă că mănăstirile, în special aveau deosebită grijă ca sa­tele lor să crească şi să nu rămână fără săteni. Încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn mănăstirea Cozia a avut dreptul să aşeze în satul Cărăreni ţărani veniţi din satele boiereşti. La 1531 mănăstirea Tismana ca­pătă dreptul să-şi facă sat la vadul Bistreţului. La 1572 boie­rul Radu din Ţara Românească face un sat în următoarele con­diţii : „satul Urîţii era selişte. Iar de atunci jupan Radul a făcut un sat mare cu vecini". În Moldova, la 1574, logofătul Ion Golia capătă două locuri în pustiu ca să-şi aşeze acolo două sate. La 1583 boierul Şeptilici vinde satul Şeptiliceanii, care a fost loc din pustie și acolo n-a fost niciodată sat, ci el singur  1-a întemeiat.

     Pentru secolul XVII avem mai puţine ştiri în ceea ce pri­veşte întemeierea satelor noi. În schimb sînt mult mai nume­roase ştirile privitoare la aducerea coloniştilor în satele rămase fără populaţie sau cu populaţie puţină. În Moldova, la 1621, Danciul Diacul din Dăiceni se plînge la domnie că satele lui au fost prădate de poloni şi cazaci, care au ridicat pe vecinii lui, au luat toată averea lor şi „au ars cu foc satele". Faţă de-această situaţie, domnul îi acordă dreptul să aducă alţi ţărani în locul celor ridicaţi, menţionînd că ar putea să aducă şi din vecinii lui care ar mai fi trăind. La 1658 mănăstirea Golia a obţinut dreptul să întemeieze slobozia la seliştea din Trebujeni, la Peşteră. În Ţara Românească, la 1610 existau în sa­tele Episcopiei Buzău ţăranii de peste Dunăre şi Ţara Ungu­rească. La 1614 boierul Ianachi, mare postelnic, a avut dreptul să aşeze pe seliştea lui Vaidea din judeţul Ialomiţa ţărani ve­niţi din ţările vecine.

        Risipirea satelor se datora unor calamităţi ca : foamete, incursiuni turceşti, tătăreşti etc. Refacerea acestor sate, care se aflau pe pămîntul unui stăpân de pământ, puneau în primul rînd problema aducerii unor noi locuitori în satele rămase fără populaţie. În cursul secolului XV, cînd nu existau restricţii prea grele pentru strămutarea ţăranilor, aceştia puteau să plece şi din satele feudalilor, aflate pe teritoriul ţării. Astfel, în Ţara Românească proprietarii de pămînt puteau să aşeze în satele lor oamenii oricarele va pofti şi va iubi... ca să meargă în aceste sate, sau oricîţi rumîni va vrea să adune pe a lor moşie sau oricîţi vecini vor merge în satele lor. Şi în Moldova seco­lului XV se folosea acest sistem de a popula satele rămase pustii. Astfel, la 1453 mănăstirea lui Iaşcu, de lângă Suceava, având dreptul să-şi aşeze sat în hotarele mănăstirii, a primit aprobarea să cheme oamenii ,,ori din ţara străină, ori din Ţara leşească, ori din ţara noastră".

      De obicei, stabilirea ţăranilor în sate noi sau în sate pus­tiite era posibilă în urma unor privilegii de scutire de dări şi munci, denumite slobozenii, de unde au primit şi satele denu­mirea de slobozii. Aceste scutiri aveau un caracter provizoriu şi se acordau pentru un număr de ani, care varia între 1 şi 10 ani.

     În cursul secolului XV scutirile se acordau de obicei pen­tru 4—5 ani. În Moldova, la 1466 satul Negoieşti al Episco­piei de Roman se bucura de o asemenea scutire pentru „oa­menii ce se vor aşeza în acel sat să aibă de la noi mare scu­tire şi mare slobozenie pentru cinci ani". La 1493 jupanul Pîrvul mare vornic a obţinut privilegiul pentru satul său Potel „ca oricîţi rumîni va vrea să adune pe a lor moşie... ei să fie slobozi şi de toate slujbele şi dăjdiile... drept patru ani". La 1495 de acelaşi privilegiu se bucura mănăstirea Snagov, care putea să aducă pe ocina ei vecini, ei fiind „slobozi timp de patru ani de toate slujbele şi dăjdiile mari şi mici".

      În cursul secolului XVI numărul anilor de scutire variază între doi şi şapte ani. În Ţara Românească, la 1511 satul Rogozeşti al boierului Nichifor  avea scutire pentru şapte ani; mănăstirea Tismana avea acest privilegiu pentru satul ei Va­dul Bistreţului, acordat în 1531 pentru doi ani şi prelungit în 1533 pentru trei ani.

     În cursul secolului XVII se vădeşte tendinţa de a reduce anii de scutire pentru satele unde se reface populaţia care a scăzut la număr. La începutul secolului numărul anilor de scutire este de obicei de trei ani, spre sfîrşitul secolului — e de un an. În Moldova, mănăstirea Neamţ la 1602 are scutire pentru trei ani pentru satul ei Horodişte; la 1606 mănăstirea Pobrata are o scutire tot de trei ani pentru seliştea ei Dobrăcina . În Ţara Românească, la 1614 boierul Ianachi pentru se­liştea lui Vaidaia a obţinut scutire pentru trei ani.

       În unele cazuri speciale scutirea se acordă pentru un ter­men de 10 ani. Acesta este cazul satului Călineşti în judeţul Prahova, un sat populat de ţărani strămutaţi din Turcia şi care era un sat liber. Situaţie similară avea şi seliştea Şendrenii a mănăstirii de la Cetăţuia, în care ţăranii veniţi din ţări străine „hie ce lîmbă ar hi" aveau scutire pen­tru zece ani.

    Cuantumul scutirilor acordate variau de la caz la caz. De pildă, în secolul XV în Ţara Românească scutirile se acordau pentru toate slujbele şi dăjdiile, afară de plata birului şi pres­tarea slujbei militare. În Ţara Românească acesta este volu­mul obişnuit al scutirilor, excepţiile fiind foarte rare. Cînd slo­bozia Călineşti a fost scutită şi de plata birului, domnul men­ţionează fapta arătînd că „i-am iertat domnia mea şi de bir". În Moldova scutirile erau acordate pentru toate slujbele şi dăjdiile : „să nu ne dea nici iliş, nici podvoadă, nici posadă, nici jold, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori, nici buţi să nu care, nici fîn să nu cosească, nici vreo altă dare sau slujbă a noastră să nu aibă a îndeplini" '.

       În secolul XVII sînt enumerate toate îndatoririle faţă de domnie: „să fie în pace şi slobozi de boi şi de găleţi şi de fîn şi de dijmă de albine şi de gorştina de oi şi de porci, de toate rnîncăturîle care se cuvin domneşti, zeciuială din casă şi din averile lor şi pentru cai de olac să nu li se ia, nici vinărici" .

 

 

Sursa: V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVII