Reforma învățământului din 1948

      Între obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 – Decretul nr. 175 – s-au aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior. Scopul reformei nvăţământului din 1948 era o politizarea integrală a învăţământului şi o „curăţare” a învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură.

     Şcoala reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor

necesare construirii socialismului. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar.

     Învăţământul preşcolar era facultativ şi se adresa copiilor între 3 şi 7 ani, având la dispoziţie cămine şi grădiniţe, subordonate direct Ministerului Învăţământului Public. Copilul trebuia educat încă de mic în spiritul partidului. „În loc să rătăcească pe maidane, i se dă o educaţie sănătoasă”, declara ministrul Învăţământului, Gheorghe Vasilichi la o consfătuire pe ţară cu inspectorii şcolari, cărora li se dădeau indicaţii pentru aplicarea în teren a reformei.

      Învăţământul elementar era stabilit la 7 ani, dintre care primele patru clase erau generale şi obligatorii. Învăţământul mediu de 4 ani era împărţit în: licee, care trebuiau să asigure baza pregătirii pentru accederea în următoarea treaptă de învăţământ (cea universitară); şcoli pedagogice, pentru pregătirea cadrelor didactice necesare în învăţământul preşcolar şi elementar; şcolile tehnice şi profesionale. Ultimele două pregăteau cadrele tehnice medii şi calificate necesare producţiei industriale şi agricole. În 1951 durata şcolii de cultură generală a devenit de 10 ani, prin renunţarea la un an. Din anul şcolar 1948/1949 s-a organizat învăţământul seral pentru liceu, iar din 1952/1953 pentru clasele V-VII. În 1956 s-a revenit la durata de şcolarizare de 11 ani, s-a introdus învăţământul mixt, s-a făcut împărţirea pe secţii a claselor a X-a şi a XI-a (secţia umanistă şi reală), ceea ce îmbunătăţea oarecum nivelul învăţământului de cultură generală, faţă de cum fusese acesta conceput prin legea din 1948.

     Învăţământul superior cuprindea universităţile, politehnicile şi institutele de învăţământ superior. Primele două depindeau direct de Ministerul Învăţământului Public şi aveau rolul de a forma cadrele pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi superior, specialişti şi cercetători pentru diverse domenii. Durata studiilor era de 4-6 ani. Institutele de învăţământ superior, cu o durată a studiilor de 3-4 ani, trebuiau să pregătească cadrele superioare de specialişti pentru toate ramurile economiei şi profesorii pentru învăţământul mediu. Studenţii erau admişi pe baza unui concurs, iar numărul de locuri disponibile era stabilit de Consiliul de Miniştri, în funcţie de necesităţile fiecărui an.

      Legislaţia din 1948 introducea şcoli speciale de 2 ani pentru muncitori scoşi din producţie şi susţinuţi pe perioada şcolarizării de ministerul de resort şi de întreprinderea unde lucrau – formă de învăţământ care dădea dreptul absolvenţilor de a-şi continua studiile în învăţământul superior – , şcoli profesionale şi şcoli tehnice medii. Prin decizia Ministerului Învăţământului Public din 29 octombrie 1948 au fost înfiinţate şi şcolile juridice de un an, destinate aceleiaşi categorii a muncitorilor scoşi din producţie. După un an de studii, cursanţii primeau o diplomă care le oferea dreptul a se angaja în orice funcţie juridică, inclusiv magistratură şi parchet. Prin decretul nr. 343/1953, şcolile speciale s-au transformat în facultăţi muncitoreşti. Au funcţionat şi alte derogări: în anii 1950 existau absolvenţi ai acestor şcoli speciale înscrişi în anii superiori care nu aveau studii medii.

        Reforma comunistă a învăţământului din 1948 a vizat şi Senatele universitare, care au fost înlocuite prin Consilii ştiinţifice, organe ce nu făceau altceva decât să administreze treburile curente şi să execute dispoziţiile puterii politice.

 

Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România