Răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea

      Regimul austriac, la scurtă vreme după instaurarea lui, a fost confruntat cu răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1713), care, continuând lupta antihabsburgică, asociază, prin cuprinderea iobăgimii, un caracter social acţiunilor de eliberare. Rákóczi era un magnat ce deţinea un imens domeniu, aparţinând unei familii cu tradiţie antihabsburgică, un spirit luminat, îmbibat de cultură franceză, profesând în materie religioasă o atitudine de toleranţă.

     Răscoala a fost determinată de nemulţumirea stărilor din Ungaria Superioară faţă de politica absolutistă a Habsburgilor care lăsa să se întrevadă tendinţa de micşorare a privilegiilor nobilimii, iar prin acţiunea de catolicizare leza interesele calvine. Francisc Rákóczi al II-lea reprezenta „partida naţională” a Ungariei şi nobilimii ardelene orientate şi în perioada anterioară împotriva Habsburgilor. Profitând de cadrul favorabil creat de războiul de succesiune la tronul Spaniei, beneficiind de ajutorul Franţei şi al Poloniei, Rákóczi se angajează în marea confruntare începând cu anul 1703. Răscoala odată declanşată, Transilvania ajunge de fapt centrul luptei antihabsburgice, datorită nemulţumirilor stărilor, în marea lor majoritate protestante, reticenţelor provocate de unirea bisericească şi a unor cauze de ordin social. Deşi extinderea răscoalei era evidentă şi cu toate că stăpânirea habsburgică a fost denunţată în 1707, cu toate că Rákóczi a fost recunoscut de facto principe de către Franţa, declinul devine tot mai evident. Caracterul tot mai clar antifeudal al manifestărilor îndepărtează nobilimea de insurecţie, astfel că ea revine la ideea colaborării cu Habsburgii. Pacea de la Satu Mare din 1711 semnifică sfârşitul răscoalei şi acceptarea noii stăpâniri.

      Răscoala a avut un caracter „naţional”, exprimând opţiunile nobilimii, în mare parte protestantă, împotriva unei stăpâniri ce acţiona în sensul Contrareformei. Acest caracter a fost dublat de cel social imprimat de participarea ţărănimii care s-a asociat luptei din raţiuni proprii. Caracterul antihabsburgic, politic prin excelenţă, rezultă însă şi din atitudinile lui Rákóczi care, deşi catolic, din aceleaşi considerente antihabsburgice sprijină ortodoxia. Contrapunându-i lui Atanasie un episcop ortodox, pe Ioan Ţirca, el manifestă o toleranţă care avea însă raţiuni politice, alinierea la atitudinile Stărilor ostile emancipării prin catolicism a românilor.

     Opera de consolidare a regimului evoluează însă paralel cu expansiunea austriacă. Războiul austro-turc din 1716-1718, pe urmele victoriilor lui Eugeniu de Savoia, se încheie prin pacea de la Passarowitz (1718). Imperiul anexează două provincii româneşti, Oltenia şi Banatul, care lărgesc substanţial stăpânirea austriacă, asigurându-i stabilitatea în interiorul arcului carpatic. Chiar dacă Oltenia revine la Ţara Românească după pacea de la Belgrad (1739), Principatul Transilvaniei şi Banatul rămân integrate în Imperiu, deschizându-se experimentului reformist absolutist.

 

Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României