Politica demografică a regimului Ceaușescu

     Odată cu publicarea Decretului 770 din 1 octombrie 1966 privind reglementarea întreruperii sarcinii, regimul Ceauşescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive şi mai dure regimuri pronataliste din istorie. Metodele folosite pentru a creşte rata natalităţii prin implementarea decretului 770/1966 şi a modificărilor emise pe parcursul următorilor  23 de ani situează România în rândul statelor care au folosit politici demografice extreme, alături de China cu ale sale politici ale avortului silit şi Germania nazistă cu politicile sale pro şi antinataliste bazate pe criterii rasiale. Decretul 770/1966 a marcat intervenţia regimului în cele mai intime aspecte ale vieţii cetăţenilor săi şi, mai cu seamă, în trupurile femeilor. În conformitate cu principiile ideologice ale ,,egalităţii socialiste”, această politică demografică a sfârşit prin a afecta toţi cetăţenii cu vârste peste 25 de ani, bărbaţi şi femei, indiferent de statutul lor marital şi/sau reproductiv. Tuturor persoanelor fără copii – inclusiv celor sterile – li se reţinea un impozit lunar.
     Decretul 770/1966 a criminalizat avortul, abrogând Decretul 463/1957 care liberalizase această practică. Decretul 770 trata trei chestiuni de bază: excepţiile de la lege, instituţionalizarea prevederilor ei şi sancţiunile prevăzute pentru încălcarea ei. Pe scurt, legea permitea avortul dacă „1) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol… 2) unul din părinţii suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar… 3) femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale, 4) femeia este în vârsta de peste 45 de ani, 5) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire şi 6) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest”. Prevederile acestei legi au fost modificate de-a lungul anilor – mai cu seamă în 1974 şi în 1985 – încercând de fiecare dată, chiar dacă inutil, să forţeze creşterea ratei natalităţii. În momentul în care legea anti-avort era schimbată, rata natalităţii înregistra un salt, până când românii găseau mijloace alternative de ocolire a legii. Cea mai dramatică creştere s-a înregistrat după legiferarea din 1966, moment în care numărul naşterilor aproape că s-a dublat.
     O serie de politici complementare vizau şi nevoi de infrastructură, cum ar fi creşterea numărului de locuinţe, creşe şi grădiniţe; îmbunătăţirea asistenţei medicale pentru mame şi copii etc. Simultan, pentru a se asigura că sarcinile de plan şi implementarea Decretului 770 se vor realiza în bune condiţii, regimul a promovat o serie de măsuri disciplinare din ce în ce mai represive. S-a creat astfel un sistem în care supravegherea instituţională se suprapunea cu cea individuală, solicitând participarea tuturor celor implicaţi, dar mai ales a cadrelor medico-sanitare  în particular a celor din secţiile de obstetrică-ginecologie şi de pediatrie – şi ale miliţiei, procuraturii şi Securităţii.
      Sfâşietoarea şi cutremurătoarea ironie a politicii demografice a regimului Ceauşescu a fost aceea că întreruperile ilegale de sarcină au reprezentat atât metoda principală de control al reproducerii, cât şi cauza preponderentă a mortalităţii la femeile aflate la vârsta fertilă. În timpul regimului Ceauşescu, încercările femeilor şi ale cuplurilor de a-şi controla fertilitatea prin întreruperi de sarcină, obţinute sau provocate ilegal, îi transforma efectiv în criminali şi în ţinte ale şantajului Securităţii, instituţie care specula cu abilitate temerile provocate de încălcarea legilor statului poliţienesc în care trăiau. Într-adevăr, politicile demografice ale lui Ceauşescu au afectat vieţile sexuale ale tuturor cetăţenilor, făcând din teamă, ură de sine şi copii nedoriţi, aspecte cotidiene ale vieţii intime.
      Pentru a se asigura că legile şi politica cu privire la reproducere vor fi implementate fără tăgadă, regimul a creat o reţea complexă de instituţii ale statului, integrate atât vertical (ori ierarhic), cât şi orizontal, pe întreg teritoriul ţării. Acest enorm aparat birocratic a facilitat culegerea şi transmiterea de informaţii într-o manieră atent orchestrată (deşi atomizată, în sensul că accesul la aceste informaţii şi circulaţia lor erau totuşi restricţionate). Ca şi în alte domenii de producţie, au fost stabilite sarcini de plan privind reproducerea populaţiei, sarcini care vizau creşterea ratei natalităţii, scăderea ratei mortalităţii infantile şi a numărului întreruperilor de sarcină. Rapoarte din mediul rural, mai exact din comune, erau trimise cu regularitate (trimestrial, semestrial, anual) către structurile imediat superioare – municipale, judeţene–, la nivel regional şi apoi la Bucureşti. La fiecare dintre aceste nivele, informaţiile erau verificate şi evaluate de către specialişti reprezentând diferite instituţii şi interese, cum ar fi cadre medicale, miliţieni, procurori. Pentru o mai atentă verificare, cadre de partid erau trimise pe teren să se asigure la faţa locului că prevederile legii erau aplicate întocmai, iar
măsurile corective erau adecvat instituite. Această complexă reţea instituţională furniza atât
contextul instituţional, cât şi personalul prin intermediul cărora puteau fi supravegheate si
urmărite activităţile indivizilor, unităţilor şi instituţiilor, din perspectiva noii politici demografice. Nu numai gravidele erau luate în evidenţă, ci şi doctori, farmacişti, secţii de obstetrică-ginecologie şi chiar şi Ministerul Sănătăţii. Toate aceste persoane şi instituţii făceau obiectul unei vigilenţe permanente.
      În efortul de a garanta implementarea corectă a politicilor demografice pe întreg teritoriul ţării, au fost emise instrucţiuni pentru toate instituţiile de stat şi personalul responsabil. Aceste instrucţiuni făceau referire la întreaga legislaţie şi la toate modificările legate de agenda politicii demografice. Ca dovadă, în urma adunării din 5-7 octombrie 1967, la un an după emiterea Decretului 770, Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale a elaborat „Instrucţiuni privind interpretarea unitară şi ştiinţifică a definiţiilor de născut viu, născut mort şi avort”, specificând că erau ,,absolut necesare de a se difuza la toate unităţile sanitare din ţară spre a se remedia dificultăţile existente în prezent în interpretarea acestor noţiuni.
     Oricare ar fi fost problemele sale, Ministerul Sănătăţii era responsabil cu elaborarea unor rapoarte periodice, alcătuite în baza datelor primite la nivel naţional. În ciuda masivului aparat birocratic şi disciplinar creat pentru a promova scopurile politicii demografice a regimului, numărul de avorturi a continuat să se situeze la cote ridicate. Într-un astfel de raport, Ministerul Sănătăţii nota: „Pentru reducerea numărului întreruperilor de sarcină s-au organizat acţiuni speciale de control în colaborare cu organele de miliţie şi procuratură care sau desfăşurat în Capitală şi în judeţele în care s-au înregistrat un număr crescut de întreruperi de sarcină”.
      Pe parcursul celor 23 de ani în care Decretul 770/1966 a rămas în vigoare, medicii au continuat să clasifice condiţiile medicale ale femeilor în aşa fel încât acestea să poată beneficia de întreruperea sarcinii legal. În alte cazuri, medicii (şi alţii) şi-au asumat riscul de a efectua întreruperile de sarcină în mijlocul nopţii sau cu complicitatea altor persoane. Directorii de spitale, atât în interes propriu, cât şi al instituţiilor pe care le conduceau, au luat măsuri pentru a contracara astfel de practici. Spre exemplu „pentru eliminarea oricărei suspiciuni în ceea ce priveşte probitatea cadrelor noastre, am luat şi vom întări măsurile necesare ca majoritatea avorturilor spontane să fie terminate în tura I-a (orele 8-14) când tot colectivul medical şi şefii de secţie sunt prezenţi în serviciu”.
       Ministerul Afacerilor Interne  a fost implicat direct în supravegherea politicii demografice a regimului. Doctorii, chiar întregul personal medico-sanitar, se aflau sub urmărire permanentă şi erau pedepsiţi conform legii pentru comiterea de „fapte grave” precum luarea de mită în schimbul serviciilor medicale, pentru furt sau utilizarea neautorizată a proprietăţii statului (cum ar fi trusele medicale), pentru refuzul de a acorda asistenţă medicală, pentru emiterea de certificate medicale false, pentru specula cu medicamente (anticoncepţionale) şi pentru efectuarea ilegală a avorturilor. Conducerile spitalelor îşi luau măsuri pentru a se asigura că personalul secţiilor de obstetrică-ginecologie înţelegea situaţia: ,,Având în vedere că secţia dvs. este sub controlul foarte atent al organelor MI, vă rugăm ca să respectaţi legislaţia sanitară în vigoare, să eliminaţi lipsurile constatate în urma controlului făcut de MI …”
       Decretul 770/1966 nu numai că nu a dat rezultatele scontate privind creşterea susţinută a ratei natalităţii în România, dar nici nu a împiedicat femeile să apeleze la întreruperile de sarcină pe parcursul celor două decenii de existenţă a unei legislaţii antiavort represive. Ca urmare, la şedinţa Comitetului Politic Executiv din februarie 1985, Ceauşescu a declarat furios: „Am văzut că avem în Europa cel mai mare număr de întreruperi de sarcină faţă de RFG, Franţa, Anglia, inclusiv ţările socialiste. Nicăieri nu există un număr atât de mare de întreruperi de sarcină. Deşi la noi este interzis avortul, totuşi avem un număr foarte mare… Este inadmisibilă situaţia aceasta. În privinţa aceasta trebuie discutat cu femeile, cu populaţia, dar inclusiv cu medicii”. Mai mult, spre deosebire de alte ţări din Europa, România a înregistrat o mortalitate maternă accentuată din cauza întreruperii cursului sarcinii şi a riscurilor obstetrice. În ciuda „grijii deosebite” a lui Ceauşescu faţă de „menţinerea vigorii şi tinereţii poporului român”, regimul nu şi-a adaptat politicile pe baza informaţiile culese din interior şi a experienţele altor ţări, ci a promulgat măsuri din ce în ce mai represive.
 
Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Căsătoria la romani

Reforme rusești în Basarabia în a doua jumătate a sec. XIX

Conjurația lui Catilina