Politica absolutistă a Mariei Terezia

      Epoca Mariei Terezia (1740-1780) deschide o nouă fază în istoria practicii reformiste la nivelul întregului Imperiu, cu repercusiuni în Transilvania, care înregistrează dificultăţile şi adversităţile ce ocupă începuturile domniei. Maria Terezia inaugurează o etapă în reformismul austriac în termeni absolutişti printr-o practică dominată de pragmatism. Prin consilierii săi, mai cu seamă Haugwitz, concepe şi realizează reforme fundamentale, acţionând împotriva Stărilor în vederea redresării Monarhiei austriece. Reformele financiară, judiciară, separarea afacerilor administrative de justiţie, reforma armatei vor colabora la organizarea statului modern.

      Principala reformă care a avut o înrâurire decisivă în Transilvania a fost reforma socială prin care Curtea a intervenit în raporturile dintre nobilime şi ţărănime. Seria de intervenţii imperiale se concretizează preliminar în Dieta din 1714 când, din raţiune de stat, se stabileşte ca iobagii ereditari să slujească patru zile pe săptămână, jelerii trei zile. Măsurile dietale sunt însă nesocotite de nobilime care acceptă cu greu intervenţia statului în raporturile de proprietate. În aceste împrejurări curtea revine prin ordonanţa din 25 februarie 1747, hotărând ca iobagii care lucrau cu palmele sau foloseau şi vitele altora să presteze patru zile pe săptămână, iar cei care lucrau cu vitele proprii să presteze trei zile. Confruntată cu masivele emigrări, un adevărat „morbus transilvanicus”, care prejudiciau capacitatea fiscală a ţării, într-o perioadă de intensă angajare a Imperiului în exterior, Curtea se decide să extindă reglementarea din Ungaria, din 1767, şi în Transilvania. Hotărârea Curţii este stimulată de memoriul generalului Hadic (1768) în care se arată limpede că la originea fenomenului emigrării se află gravitatea şerbiei. În 1769, ordonanţa provizorie, Certa puncta, repetă datele celei anterioare, din 1747, amplificând dispoziţiile de prestare, pe cele interesând mărimea pământului atribuit iobagilor şi jelerilor. Alte dispoziţii privesc monopolurile senioriale, regimul păşunii, pădurii. Admite în materie de judecată posibilitatea iobagului de a apela la comitat şi chiar apelul la Tabla comitatului. În esenţă, ordonanţa păstrează robota mult mai ridicată decât în Ungaria, iar pământul atribuit supusului era lăsat la bunul plac al stăpânului.  Răspândirea textului prin tipărire a contribuit la întărirea conştiinţei drepturilor proprii în mediul ţărănesc. Făcută publică, problema urbarială deschide, la nivelul mulţimilor ţărăneşti, un proces istoric care întăreşte convingerea în posibilitatea schimbării.

     Încercările de reglementare nu au rezolvat însă problemele grave ale iobăgiei transilvănene, dar au reuşit parţial să fixeze obligaţiile şi să stăvilească mişcările ţărăneşti. Iobăgia a implicat însă masiv populaţia românească, care constituia majoritatea absolută a locuitorilor. Magnaţii şi nobilimea, în majoritate zdrobitoare maghiari, sunt cei care tind să împingă până la ultima limită sarcinile servile. În cadrul iobăgiei comune, chiar au şi sarcini distincte, daturi specifice. Sarcinile lor sunt în genere mai grele, raportate la condiţiile lor economice. Diferiţi etnic de stăpânii lor, vorbind o altă limbă, românii reprezentau tradiţii proprii şi o credinţă considerată nereceptă. Condiţia populaţiei româneşti a fost agravată de statutul politic neconstituţional, de faptul că nu era reprezentată în administraţia locală sau centrală a principatului, fiind dezavantajată sub aspectul cultural şi fără posibilităţi de a dezvolta o viaţă orăşenească la nivelul celorlalte naţiuni. Masivitatea iobăgiei în rândul populaţiei româneşti a determinat interesul directivei reformiste, întro vreme în care statul avea în vedere sporirea capacităţii de plată a ţărănimii. Reformismul este însă mai general, cuprinde întreaga sferă de activitate a statului, prelungindu-se în domeniul economic prin aplicarea mercantilismului, în domeniul juridic prin încercarea de separare a justiţiei de administraţie, oferind ţărănimii posibilităţi de apel împotriva stăpânului feudal.

      Reformismul terezian vizează în afara preocupărilor sale şi problemele culturii, învăţământului şi bisericii. După organizarea Consiliului de Stat (Staatsrat), acesta ia în dezbatere manifestările confesionale, starea unirii religioase, şubrezită de mişcările anticatolice (Visarion Sarai şi Sofronie). Astfel, în Transilvania, Imperiul anticipează în mediul românesc politica de toleranţă din vremea lui Iosif al II-lea. Catolică convinsă, prin hotărârile Consiliului de Stat, la propunerea lui Bartenstein, Maria Terezia a restaurat din raţiuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia, pentru a salva unirea religioasă. Noul episcop, controlat de Curte, satisfăcea însă şi dezideratele populaţiei ortodoxe, care se ridicase cu rară forţă împotriva unirii. Chiar dacă în deceniul opt acţiunile Contrareformei vor cunoaşte un ascendent în Transilvania prin catolicizări forţate, Biserica Ortodoxă a câştigat statut legal prin întemeierea episcopatului.

     Curtea a decis la mijlocul secolului înfiinţarea regimentelor de graniţă, două regimente româneşti şi două regimente secuieşti de infanterie şi unul de cavalerie, la care s-a adăugat în 1768 batalionul din Banat. Prin regimentele de graniţă se servea nevoia de apărare a ţării, se încerca stăvilirea emigraţiei, dar se sporea în rândul românilor numărul oamenilor liberi. Destinate să fie un instrument al noii stăpâniri, regimentele au contribuit, în cazul românilor, la stimularea conştiinţei de sine prin elita militară care se creează.

      Reformismul terezian a avut consecinţe de durată asupra evoluţiei viitoare a principatului. Absolutismul luminat, influenţat de ştiinţele camerale şi de iluminism, pragmatic prin excelenţă, a căutat să realizeze un echilibru între ideea de reformare a structurilor instituţionale, juridicoconstituţionale, sociale, religioase şi Stările principatului.

      În acelaşi timp a sprijinit organizarea centrului şcolar de la Blaj, îndeplinind astfel programul preconizat prin actele unirii şi relansat prin dezideratele formulate de Inochentie Micu. Datorită politicii practicate la mijlocul secolului, Curtea s-a aliniat programului Reformei catolice. În timpul Mariei Terezia, prin politica şcolară, în special prin Ratio Educationis (1777), paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi instrucţia preoţimii, se formează o elită intelectuală instruită în universităţi catolice, la Roma sau Viena, care va promova idei în avantajul emancipării naţionale.

       În ansamblu, reformismul terezian a căutat o cale de mijloc între absolutismul infiltrat de idei iluministe şi întocmirile juridico-constituţionale pe care se întemeia regimul de stări. În această etapă, în continuarea tentativelor anterioare, în Imperiu ideile devin instituţii, ieşind din sfera teoreticului pentru a-şi găsi aplicabilitate în crearea unor noi organisme de stat moderne.

 

 

Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României