Instalarea primelor regate barbare în Europa

      Ultimele decenii ale secolului al V -lea şi începutul secolului următor asistă la constituirea, pe ruinele Imperiului Roman de Apus, a regatelor barbare, care se molipsesc încetul cu încetul de civilizaţia învinşilor: cele două mai importante sînt regatul ostrogot al lui Teodoric şi regatul franc al lui Clovis. Şi unul şi celălat, însă, vor cunoaşte o existenţă efemeră. Mult timp vasali ai hunilor, ostrogoţii, am arătat-o deja, şi-au redobindit independenţa la moartea lui Attila. În 489, şeful lor, Teodoric - crescut la Constantinopol în cultura greco-latină - îi propune lui Zenon să-1 alunge din Italia pe uzurpatorul Odoacru. Împăratul acceptînd, Teodoric năvăleşte în peninsula îl zdrobeşte pe Odoacru în apropierea Veronei, îl asediază în Ravenna şi, în cele din urmă, pune să fie asasinat, în 493.

       Stăpîn al Italiei, Teodoric se străduie să păstreze aparenţele supunerii sale faţă de Imperiul de Răsărit. Întru aceasta, întreţine cu împăratul o corespondenţă respectuoasă; bate monedă de aur cu efigia acestuia, respectă privilegiile senatorilor, hrăneşte şi amuză poporul roman, ba chiar restaurează unele monumente ale Oraşului Etern. De asemenea, el păstrează administraţia imperială, legile şi tribunalele de la Roma, împarte sarcini magistraţilor. La Ravenna, el organizează o curte după modelul celei de la Constantinopol şi favorizează împrospătarea civilizaţiei latine, reprezentată de filosoful Boethius şi de poetul Cassiodorus. Poziţia sa în Occidentul barbar este , astfel, foarte puternică: el apare, într-adevăr, ca urmaş al Auguştilor în această parte a ex-Imperiului roman şi, cu acest titlu, el devine un adevărat protector al regilor germaniei, toţi arieni ca şi el, cu excepţia principilor franci. La începutul secolului al VI-lea, el ţine sub control înaintarea francilor în Provenţa, domină regiunea situată între Durance şi Drâme şi impune un autentic protectorat asupra regatului vizigot din Spania. Stăpîn şi al Dalmaţiei, Panoniei, în Raetia şi Noricum, nu-i mai rămîne decît să cucerească Galia pentru a putea, în sfirşit, pretinde reinstaurarea tronului imperial de Apus. În timpul ultimilor douăzeci de ani ai secolului al V -lea, Clovis, un şef franc salian, fiu al regelui Childeric din Tournai, hotărăşte să pună sub autoritatea sa triburilc france stabilite la nord de Loara. După ce îl va fi învins, la Soissons, pe generalul galo-roman Syagrius, el porneşte expediţii războinice împotriva burgunzilor, alamanilor, vizigoţilor, zdrobiţi la Vouillc în 507, înstăpînindu-se astfel asupra celei mai mari părţi a Galiei şi a teritoriilor situate la vest şi est de Rin . Cu prilejul unui astfel de război, Clovis, care s-a căsătorit cu o prinţesă burgundă catolică, se va converti el însuşi la catolicism, primind botezul Domnului la Reims, din mîinile Sf. Remi. Acesta a fost un eveniment de prim ordin şi cu lungă bătaie politică, căci şeful francilor a înţeles cît de mult interes reprezintă pentru dînsul apropierea de episcopii galo-romani. Faptul că francii au îmbrăţişat cu toţii religia suveranului lor, a făcut ca acesta să dispună de apărători puternici împotriva dominaţiei altor regi german iei, toţi de credinţă ariană. Asigurat şi în privinţa clerului catolic, Clovis poate de-acum înainte conta şi pe sprijinul ari stocraţiei galo-romane şi al Împăratului din Răsărit, care vede în franci potenţiali adversari ai lui Teodoric. Împăratul, de altfel, îi va trimite lui Clovis o diplomă de consul, însoţită de toga purpurie. Regele franc preia el însuşi administraţia romană, restaurată de Syagrius, păstrează moneda cu efigia Împăratului bizantin şi acordă o mare impmtanţă scribilor şi tribunalelor romane. Vechile obiceiuri germanice sînt, de acum înainte, păstrate în scris.

       Regatul lui Clovis rămîne, cu toate acestea, unul barbar, cu o viaţă politică fundamentală pe puterea absolută a regelui - şef militar - şi cu un destin depinzînd în întregime de buna sa voinţă. Astfel, atunci cînd Clovis moare, în 511, împărţirea a ceea ce el însuşi considera un bun personal se face, conform cutumelor germanice, între cei patru tii ai săi: Thierry, Clodomir, Childebert şi Clothar (sau Lothar). Unitatea nu subzistă decît în denumirea acestui conglomerat: Regnum Francorum, regat al Francilor.

       După înfrîngerea lor şi după moartea, la Vouille, a regelui lor, Alaric al II-lea, vizigoţii învinşi de franci sînt nevoiţi să se retragă către Spania şi să-şi fixeze capita la la Barcclona, apoi la Toledo. Supuşi, mai întîi , ostrogoţilor de la Ravenna, apoi independenţi, suveranii vizigoţi îşi dezvoltă o civilizaţie strălucitoare, dar trebuie, în acelaşi timp, să infrunte numeroase probleme interne şi externe: lupte împotriva suevilor, bascilor nesupuşi, bizantinilor chemaţi în peninsulă cu prilejul unei neînţelegeri în privinţa unei succesiuni; opoziţia religioasă între vizigoţii arieni şi hispano-romanii catolici, pînă la convertirea regelui Reccared (586) la ortodoxia romană; rezistenţa şefilor fostei aristocraţii şi nesupunerea ducilor vizigoţi. Slăbit de neînţelegerile între clanurile aristocratice rivale, regatul vizigot nu va mai putea rezista, la începutul secolului VII, invaziei musulmanilor veniţi din Maroc.

Sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. II