Epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu

       În aceeaşi perioadă în care Transilvania se remarca în politica europeană, Ţara Românească îşi consolidează autonomia internă în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Accentuarea procesului de pătrundere a elementelor levantine din deceniul al treilea determină, în Ţara Românească, o amplă mişcare împotriva domnilor favorabili penetraţiei elementelor străine în structura feudală a ţării. Ea se îndreaptă implicit împotriva încercărilor Imperiului otoman de a crea o bază socială pentru restaurarea propriei dominaţii.

     Din mijlocul acestor frământări sociale care agită scena politică a vremii se afirmă personalitatea agăi Matei din Brâncoveni, fiul unuia din boierii lui Mihai Viteazul. Conducător al boierimii protestatare, refugiată în Transilvania, el a încercat cu sprijinul lui Gheorghe Rákoczi I să înlăture o domnie care ameninţa să prejudicieze principiul monopolului puterii în stat a boierimii autohtone şi statutul autonom al ţării. Încălcările săvârşite de Leon Tomşa (1629-1632) erau primejdioase şi pentru Transilvania, în măsura în care ingerinţele Porţii, schimbând raportul de forţe în favoarea boierimii levantine, creau un dezechilibru în sistemul de alianţe devenit o necesitate încă din vremea lui Béthlen. Aşa se explică faptul că prin acordul lui Abaza Paşa din Silistra şi intervenţia lui Rákoczi la Poartă, dar mai cu seamă datorită aportului factorilor interni, care reafirmă programul politic stabilit în 1631, Matei Basarab ajunge să fie ales de Adunarea Stărilor domn împotriva încercărilor turcilor de a impune o nouă formulă domnească favorabilă grecilor. Înlesnită de manifestările crizei otomane, domnia obţine confirmarea Porţii, având la Istanbul sprijinul ferm al boierimii autohtone.

     Domnia lui Matei Basarab inaugurează o epocă de consolidare şi afirmare a monarhiei feudale, cu consensul Stărilor, interesate în aplicarea şi garantarea programului antilevantin. Politica internă a lui Matei Basarab, consecventă cu principiile exprimate de Stări, le consolidează rolul preponderent în stat, asociindu-le, prin desele convocări ale Marii Adunări, la hotărârile puterii centrale. Matei Basarab, cu acordul Stărilor, hotărăşte reluarea mănăstirilor închinate celor greceşti din exterior, dovadă evidentă a aplicării programului statornicit în 1631. Monarhia feudală tinde şi reuşeşte să stingă conflictele din interiorul clasei feudale, practicând o politică de conciliere, în cadrul căreia şi-au găsit loc boierii autohtoni alături de cei străini împământeniţi. Domnia, interesată în concordia internă, din raţiuni dictate de politica externă, realizează în linii mari o colaborare cu boierimea, urmărind cu consecvenţă liniile directoare ale programului acesteia. În acest sens, monarhia feudală a lui Matei Basarab a pus în aplicare şi prevederile care vizau raporturile boierime-ţărănime, astfel că a sprijinit tendinţele boierimii de aservire a ţăranilor. Epoca lui Matei Basarab a fost marcată de agravarea servajului, de presiunea asupra ţărănimii libere şi de fiscalitatea excesivă. Prin aplicarea unui nou sistem de impunere, domnia a stabilit un domiciliu fiscal contribuabilului, ceea ce îngăduia o estimare mai precisă a posibilităţilor financiare.

      Domnia a intervenit pentru a stimula industria extractivă şi pentru a readuce sub controlul statului salinele şi vămile aflate în mâna arendaşilor levantini. Domnul Ţării Româneşti exprimă idealul unei monarhii puternice, întemeiată pe colaborarea cu Stările privilegiate şi pe ideea sporirii resurselor materiale ale statului.

     Politica internă a lui Matei Basarab a provocat în cele din urmă, prin fiscalitatea apăsătoare şi prin extinderea masivă a servajului, mişcarea categoriilor militare împotriva tendinţelor de a le asimila cu ţărănimea dependentă. Sfârşitul domniei lui Matei Basarab coincide cu criza regimului de Stări, cu spargerea solidarităţii categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea mare şi slujitori. Pe fondul unor nemulţumiri sociale acumulate, unele categorii militare se răscoală împreună cu treptele inferioare ale privilegiaţilor, slujitorii de ţară, împotriva domnului şi boierimii.

     În aceste împrejurări, răscoala seimenilor, o categorie militară, care a cuprins şi Moldova, se transformă în 1655 într-o mişcare populară, înfrântă de oştile feudale din cele trei ţări. În acest context al mişcărilor sociale se evidenţiază şi semnele crizei monarhiei feudale.

     Pe fundalul dezacordului boierimii locale faţă de infiltraţia levantină în structura socială şi politică moldoveana se afirmă şi personalitatea lui Vasile Lupu (1634-1653), originar şi el din acel Levant în mişcare spre ţările române în secolul al XVII-lea. Om de aleasă cultură, în legătură cu ortodoxia răsăriteană, pătrunde în rândul boierimii de ţară, dovedind o remarcabilă abilitate politică. Se opune deopotrivă soluţiei aventuriste antiotomane încercată de unul din predecesorii săi, Gaspar Graţiani (1619-1620) şi curentului levantin; el îşi încadrează acţiunea în coordonatele politice ale programului boieresc, aşezându-se în fruntea opoziţiei. Numit de Poartă, având însă asentimentul boierilor, le exprimă la început punctul de vedere, făcând loc în sfatul domnesc băştinaşilor, căutând să potolească spiritele agitate de nemulţumirea generală împotriva grecilor, lovind însă şi în boierii care nu erau agreaţi de păturile sociale de jos. Treptat, visurile sale imperiale de patronaj asupra Orientului ortodox şi planurile sale politice de dominaţie în spaţiul ţărilor române îl apropie tot mai mult de lumea greacă şi de interesele politice ale Porţii. Ascensiunea boierimii greceşti începe să fie evidentă, astfel că spre sfârşitul domniei în Sfat erau 7 boieri greci şi numai 3 moldoveni.

    Epoca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate economică, datorită comerţului pe care boierimea îl face cu Polonia vecină valorificând producţia animalieră. Într-o vreme în care Europa Centrală şi Occidentală erau răvăşite de Războiul de 30 de ani, boierimea moldoveană era atrasă de activităţi lucrative care au asigurat luxul Curţii domneşti potrivit aspiraţiilor imperiale ale domnului. În această ambianţă, „Vasile Vodă domnia cu mare linişte şi pace fără grijă ţara de toate părţile, stau cu toţi de neguţătorii şi agonisite” scrie Miron Costin. Domnul instaurează un regim autoritar, în care funcţiile regimului de stări erau dacă nu anihilate, cel puţin estompate prin consultarea doar a sfatului dregătorilor. Ceea ce însă rămâne prevalent în domnia lui Vasile Lupu a fost caracterul ei cvasiabsolut care contrastează cu modelul polonez spre care evoluează simpatia boierimii. Domnul a reuşit să menţină echilibrul între boierimea partizană a politicii Porţii şi boierimea favorabilă apropierii de Polonia cu gândul la modelul regimului de Stări din Republica nobiliară.

      În politica internă, epoca lui Vasile Lupu s-a făcut remarcată printr-o fiscalitate excesivă, prin măsuri de consolidare a servajului, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină boierimea greacă ce se consolidează economic prin cumpărări de sate şi de prăvălii sau arendarea strângerii impozitelor. El împarte populaţia în unităţi fiscale, ceea ce a reprezentat o inovaţie la nivelul aparatului de stat interesat în garantarea perceperii impozitelor. În sprijinul aceleiaşi politici de consolidare a rolului statului se încadrează şi înlocuirea prin norme juridice scrise, cu suportul dreptului bizantin, a patriarhalismului boieresc. Vasile Lupu subordonează Biserica scopurilor statului, de întărire a structurii feudale, încercând să apere ortodoxia, în general, de asalturile calvinismului şi, în mod special, pe românii transilvăneni. El patronează o întâlnire dintre ierarhii din Ţara Românească şi Moldova, în care s-a pregătit Răspunsul la Catehismul calvinesc, publicat în 1645. Anterior e numit un moldovean în scaunul Mitropoliei Ardealului (1640). Sprijinirea ortodoxiei transilvănene s-a încadrat într-o politică de anvergură, desfăşurată de Vasile Lupu în Orientul ortodox, de patronaj asupra Patriarhiei constantinopolitane.

     Politica externă preconizată de domnul Moldovei a fost dominată, sub impulsurile Porţii, de ostilitatea faţă de sistemul de alianţă dintre Ţara Românească şi Transilvania; el a urmărit să obţină domnia munteană pentru fiul său sau pentru el însuşi. Ostilitatea faţă de Ţara Românească exprimă şi interesele levantine în dezacord cu politica lui Matei Basarab. În esenţă, orientarea lui Vasile Lupu reflectă tendinţa sa de supremaţie asupra ţărilor române, urmărită prin apelul la ajutorul Porţii, la alianţa cu Polonia sau la legătura fortuită cu cazacii zaporojeni. În ansamblu, politica externă a lui Vasile Lupu a fost neinspirată şi adeseori contradictorie. Moldova obţine totuşi un succes temporar în 1638, când încheie un tratat cu Gheorghe Rákoczi I, încercând să izoleze Ţara Românească pentru a prejudicia funcţionarea alianţei acesteia cu Transilvania. Aceste tendinţe politice oglindeau interesele Porţii şi se sprijineau pe elementul grec, ceea ce le-a făcut neviabile. Nici alianţa cu Polonia nu s-a arătat mai sigură, iar apropierea de cazaci a avut darul să trezească suspiciuni. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe Ştefan (1653-1658) prin colaborarea forţelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. Încercările sale de a reveni la domnie se năruie în urma campaniei neizbutite din Ţara Românească, astfel că, învins, este obligat să părăsească ţara.

 

 

Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României