Domeniul domnesc

     Domnul era nu numai suzeranul suprem al ţării, el însuşi era un feudal, domeniul său fiind alcătuit din numeroase sate. In primele secole este foarte greu să se facă o delimitare pre­cisă între patrimoniul statului şi domeniul privat al domnului.

     Stăpânirea supremă a domnului era suprapusă tuturor celorlalte forme de stăpîniri a pămîntului : satele libere satele cu populaţie aservită feudalilor formînd domeniul   lor;   oraşele   cărora   le   aparţineau   moşii   întinse: pămîntul nedesţelinit şi în cea mai mare parte nelocuit.

     Satele libere plăteau birul şi dijma, prestînd unele slujbe de folos obştesc. Se pare că venitul acestor sate era folosit pen­tru nevoile ţării — întreţinerea oastei, plata haraciului. Locui­torii tîrgurilor dădeau dijmă şi vamă — acest venit fiind con­siderat al domniei. Satele aservite dădeau dijma stăpînilor, iar domnului îi plăteau birul. Printre aceste sate erau unete care reprezentau stăpînirile strămoşeşti ale boierilor, altele prove­neau din donaţii domneşti, acordate slujitorilor pentru credin­cioasa slujbă. Dintr-un document al lui Moise Movilă din 15 ianuarie 1638 reiese care era rostul satelor domneşti : „Drept aceasta, domnia mea, ca pre nişte moşii domneşti, am luat toate moşiile lui şi li-am dat şi am miluit pe cine ne-a slujit nouă. Pămîntul nedefrişat era rezervat în întregime domnului, ceea ce rezultă din faptul că aşezările noi se puteau întemeia numai cu aprobarea domnului. Alexandru cel Bun dăruieşte la 1400 lui Dan Vameşul un loc de şase sate menţionînd că dania sa se face din „ocina şi moşia noastră strămoşească.

      Cercetarea izvoarelor arată că satele domneşti făceau parte din patrimoniul ţării, de care domnul dispunea în virtutea drep­tului de dominium eminens. Domeniul privat al domnului însă este denumit ca orice domeniu feudal — „uric" în Moldova şi „ohaba" în Ţara Românească sau cu termenul de ocină în am­bele ţări.

     În Moldova, existenţa domeniului privat al domnului în se­colul XV este atestată de un material documentar destul de bogat, mai ales din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. La 1479 domnul Moldovei donează Mitropoliei Suceava două sate, îm­preună cu „dresul  cel mare ce am avut domnia mea de la moşul nostru, de la bătrînul Alexandru Vodă pe acele două sate".

     Prin faptul că satele cumpărate constituie uric cu tot venitul al domniei, la fel cu ceilalţi feudali, rezultă că domnul a avut domeniul său privat, deosebit de teritoriul ţării, asupra căruia domnul exercita dreptul de dominium eminens.

     La sfîrşitul secolului XVI — la 6 septembrie 1598 — Mihai Viteazul trece într-un hrisov 23 sate ale sale din judeţul Romanaţi, care constituie pentru el şi fiii săi „ohaba" : „să fie ale domniei mele şi fiilor... toate satele... din judeţul Romana-ţilor... pe care le-am cumpărat cînd am fost domnia mea boier... De aceea, să fie domniei mele şi fiilor domniei mele şi nepoţilor şi strănepoţilor domniei mele mai sus zisele sate, pe care le-am cumpărat domnia mea, de ohabă, neclintit, în vecii vecilor" .

     Pentru desemnarea domeniului privat al domnului, izvoa­rele folosesc şi termenul ocină. În Ţara Românească la 1519 se vorbeşte de ocina domnească, unde au existat turme de oi. Un oarecare Petru, care s-a atins de această avere domnească — „a tuns nişte oi pe ocina domnească" fără ştirea dom­nului — a pierdut dreptul asupra satelor stăpînite. În secolul XVII, în Moldova izvoarele învederează tendinţa domnilor de a arăta existenţa satelor care reprezintă „ocina noastră dreaptă domnească. În afară de domnul ţării, mai aveau domeniile lor private şi membrii fami­liei domneşti. La 1590 Mihnea Voievod cumpără două sate : Popeţii — sat boieresc de moştenire — şi satul Bănciuleşti — „dedina megieşilor" — fără capete; numai pămîntul ca să fie ocina şi ohaba fiicelor sale Elena şi Ecaterina.

     Izvoarele vorbesc şi de satele de moştenire ale domniei. La 14 mai 1580 Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii sf. Troiţa de lîngă Bucureşti satul Măneşti, care „a fost de moştenire al domniei mele, de la bunicul domniei mele, răposatul Mihnea Voievod". La 1638, în Moldova, Moise Movilă moşteneşte satele unchiului său Miron Barnovschi.  Existenţa unor sate care sînt moştenite de către domnie de asemenea presupune existenţa unui domeniu privat al domnului.

     În secolul XVI se pare că se precizează din ce în ce mai mult deosebirea între satele domneşti şi satele drepte domneşti. Izvoarele vorbesc de satele domneşti de la întemeierea ţării, precum şi de sate drepte domneşti care au fost făcute şi în­temeiate de către domnie. Satele domneşti capătă forma unei remuneraţii pentru slujitorii domnului şi de aceea trec deseori din mînă în mînă. În secolul XVI este vădită tendinţa domnilor de a face deosebirea între satele drepte dom­neşti şi satele domneşti: satul n-a fost luat „cu vreo silă sau prădăciune" sau „pentru hiclenie" — adică n-a rezultat din exercitatea dreptului de dominium eminens al domnului, ci face parte din domeniul său pri­vat, fie că a fost cumpărat pe bani, fie că face parte din satele ce ţin de ocoalele tîrgurilor şi că a fost de moştenire.

     Domnul şi membrii familiei domneşti apar în calitate de mari feudali ca şi  ceilalţi stăpîni de pămînt. Separaţia veniturilor domnului de cele ale ţării de asemenea începe să se profileze spre sfîrşitul secolului XVI şi nu este îndeajuns precizată nici în cursul seco­lului XVII. Abia despre Dimitrie Cantemir se poate spune că are un buget propriu, separat de cel al ţării, după cum rezultă din Descrierea Moldovei: „Fiindcă însă cu vremea numărul boieri­lor se prea sporea, şi donaţiile lor păreau că vor absorbi tot veni­tul ţării, domnii, din motive de utilitate obştească, despărţiră veniturile care mai înainte se strîngeau la un loc şi pentru ne­voile domnului şi pentru trebuinţele statului.

 

Sursa: V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVII