Comunizarea culturii românești

      În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii” s-a instaurat un control absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale. Prin Decretul 303 se naţionaliza întreaga industrie cinematografică şi se confiscau sălile de cinema. A continuat în ritm susţinut epurarea bibliotecilor, a repertoriului folcloric, ca şi eliminarea din instituţiile publice a persoanelor neagreate de partid.

     Din punctul de vedere al partidului, poporul nu are nevoie de produsele artistice burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai cu condiţia adoptării materialismului dialectic şi istoric  iar artei în general nu i se permite să existe în afara „cauzei generale a proletariatului”. Analiza şi judecata de valoare a unei opere pot fi făcute doar din perspectiva contribuţiei acesteia la construirea socialismului în RPR.

     O adevărată armată de experţi în subtilităţi dogmatice pândea orice şovăire ideologică: Horia Bratu, Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul Georgescu, Al. I. Ştefănescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu,

Cornel Regman, S. Damian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion Istrate, Mihai Gafiţa, Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Nestor Ignat, Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Vicu Mândra, Vladimir Colin, Eugen Luca etc. Aceştia aveau ca îndreptar suprem textele referitoare la artă ale celor patru mari clasici (Marx, Engels, Lenin, Stalin), dar nu puteau ignora setul de indicaţii punctuale şi luările de poziţie ale lui A. A. Jdanov, Maxim Gorki, G. M. Malenkov din rapoartele lor la congresele scriitorilor sovietic. Indexul cu opere literare şi de artă (occidentale, burgheze, imperialiste) periculoase, conceput şi tipărit la Kremlin, putea fi completat cu ghidul de uz curent Pentru realismul socialist în literatură şi artă, tipărit la ESPLA în 1951.

     Echipei criticilor de partid i s-a încredinţat misiunea „dezinfectării sectorului cuvântului tipărit”, adică misiunea criminală a nimicirii probelor creativităţii româneşti. După 1947, pentru diriguitorii culturii şi pentru criticii echipei de şoc nu mai existau erori mai mari şi mai mici în trecutul şi prezentul literaturii, ci doar erori ce nu pot fi trecute cu vederea. Inutili, ba chiar indezirabili, devin Octav Dessila, Ionel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N. Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Dimitrie Stelaru, Gib. Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi mulţi alţii. Din ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar volumul Una sută poeme – retras şi confiscat.

      Prin Decretul nr. 17/1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii, activitatea editorială intra sub controlul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Acesta se va transforma – prin Decretul nr. 214 din 20 mai 1949 – în Ministerul Artelor. Se prevedea trecerea la noul minister a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, iar, prin Decretul nr. 218 din aceeaşi dată, se înfiinţa Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (DGPT), organism cu multiple funcţii de cenzură şi control. El autoriza apariţia tipăriturilor, difuzarea, importul, exportul de ziare, cărţi, obiecte de artă, reglementa regulile de funcţionare a librăriilor, a anticariatelor, bibliotecilor, depozitelor, dădea instrucţiuni cu privire la organizarea birourilor de cenzură din capitală şi din provincie, stabilea condiţiile în care se ştampilau şpalturile sau manuscrisele cu menţiunea „Bun de imprimat” sau „Cenzurat”. Sunt interzise, în acelaşi  an 1949, creaţiile populare cu „conţinut ideologic neadecvat” (119 de cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau

formula legionară  „foaie verde”. Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie şi autorizarea de către aceasta a cumpărării panglicilor.

      În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi scriitorii progresişti din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra „cosmopolitismului” şi „cosmopoliţilor”, care sunt „purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii americani şi englezi”.

     În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se afla sub controlul partidului: nu mai exista decât presă de partid, artă partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale partidului, ca reprezentant al clasei muncitoare. E anul în care se înfiinţează Ministerul Culturii condus de Constanţa Crăciun, care supraveghează activitatea tuturor acestor domenii, consolidând sistemul iniţiat de partid în 1949. Sunt emise alte şi alte instrucţiuni privind editarea de cărţi şi reviste şi administrarea fondurilor publice de carte, ceea ce confirmă vigilenţa neodihnită a partidului în faţa cuvântului scris.

 

Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România