Circulația monetară în Țara Românească între sec. XIV-XV

       Ma­rea majoritate a monedelor sînt de bronz, din secolele XI—XIII mai ales, ceea ce atestă că încă din această etapă, banii slujeau pe teritoriul Ţării Româneşti ca eta­lon de valoare şi ca mijloc de schimb într-o sumă de tranzacţii. O situaţie cu totul asemănătoare se constată în Bulgaria de nord — dintre Dunăre şi munţii Bal­cani —, unde s-au aflat în zeci de locuri, mii de piese bizantine, în cea mai mare parte din aramă, la fel da­tate (secolele X—XII), atestînd acelaşi fenomen, schim­bul de produse, îndeosebi între diferitele centre orăşeneşti aici  existente  şi zonele  rurale înconjurătoare.

    Dar, alături de aceste monede, de circulaţie curentă, s-au folosit în ţările române şi cele de aur bizantine, cu­noscute sub numele de hiperperi, piese din emisiuni di­ferite (între anii 1093 şi 1327).Pe lîngă aspectul numeric, alte mărturii vin să ateste rolul efectiv al acestor monede, în viaţa economico-so-cială, pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti. La Balş (ju­deţul Olt), aproximativ 1 kg de monede bizantine de bronz, datate 1195—1254, sînt tăiate în două, patru şi chiar opt fragmente. Ele arată nevoia de monedă divi­zionară, resimţită pe piaţa locală ; lipsind bani de va­loare măruntă, s-a procedat la tăierea celor existenţi în părţi egale, reprezentînd jumătate, un sfert, o optime, din semnul monetar iniţial. Crearea, prin acest procedeu, a unor subdiviziuni cu putere circulatorie se întîlneşte şi în alte părţi ale Eu­ropei.

      O altă mărturie este circulaţia monedelor din alte ţări, alături de cele bizantine. Tezaurul de la Filiaşi, în­gropat probabil la invazia tătarilor din 1241, cuprinde emisiuni ale arhiepiscopilor de Salzburg, ale ducelui Ber-nard al II-lea de Carinthia, a mai multor oraşe europene şi chiar trei esterlini britanici de la Henric al II-lea Plantagenet. Două piese de bronz emise de Guillaume de Villehardouin (mijlocul secolului al XH-lea), s-au aflat la Păcuiul lui Soare . Dar cea mai impresionantă măr­turie a apărut de curînd pe colina Uzunbair din comuna Mihail Kogălniceanu (judeţul Tulcea), însumînd 195 hiperperi de aur 392 (secolele XIII—XIV), 103 lingouri de argint (din care 92 în bare) şi 23 440 de dirhemi tă­tăreşti de argint, emisiuni ale Hoardei de Aur, a hanilor Touda Mengou, Toula Bouga şi Toktai, îndeosebi din anii 1284—1300.

       Imitaţii, din emisiuni locale — dar după mo­delul dinarilor vienezi — s-au găsit la Turnu Severin 396 (139 ţjg piese). Exemplele citate sînt tot afîtea dovezi ale utilizării curente a banilor, ca instrument de schimb al mărfurilor, în Ţara Românească, fenomen ce vădeşte   o   accentuare   în   secolul   al   XIII-lea. Realitate confirmată de altfel şi de documentele scrise. Diploma acordată cavalerilor ioaniţi în 1247, menţio­nează veniturile stăpînilor feudali scoase din circulaţia monetară, în Oltenia mai ales. După încercarea ne­reuşită a lui Litovoi, fratele acestuia se răscumpără din captivitate plătind coroanei ungare „...o însemnată sumă de bani". Basarab I, în timpul campaniei din 1330, oferă regelui Carol Robert, pentru încetarea ostilităţilor, 7 000 de mărci de argint, ceea ce reprezintă 74 kg de aur fin sau 1 447 kg de argint cu titlul de 800% sau 1 680 000    de   dinari .

       Marile rezerve de care dispunea visteria dom­nească încă din primele două decenii ale statului feudal al Ţării Româneşti se datoresc, în principal, mişcării măr­furilor întemeiată pe circulaţia monetară, pe funcţiona­rea continuă a vămilor, pe încasarea unor dări în bani. Fără prezenţa obişnuită, curentă, a monedei în viaţa eco­nomică şi socială din cnezatele şi voievodatele româneşti în secolul al XlII-lea, numerarul de care dispunea Ba-sarab I la 1330 nu se poate explica.

       Intr-o atare evoluţie este absolut normal ca voievozii munteni să treacă la baterea unor monede proprii. Prima emisiune aparţine lui Vlaicu, începând cu 1365, cu piese de argint în 3 valori diferite, cea mai mare (1,05 g) echi­valentă ducatului veneţian, a doua (0,70 g) egală ca valoare dinarului unguresc, cea mai mică (0,35 g), nu­mită ban, nume ce s-a păstrat pînă astăzi în vorbirea curentă. Baza metrologică a emisiunilor a constituit-o, probabil, o unitate ponderală — marca de 210 g de ar­gint — din care se băteau 200 de ducaţi sau 300 de dinari sau 600 de bani. Emisiunile Ţării Româneşti continuă de la Vlaicu (Vladislau) din 1365 şi pînă în 1477 . În acest interval, numai la cîţiva voievozi nu s-au identificat încă monedele proprii. După 1477, domnii nu-şi vor mai exercita dreptul de a bate monedă, la acest rezultat contribuind însă şi pătrunderea masivă a asprului otoman pe piaţa munteană, unde a înlocuit treptat ducaţii locali.

      De reţinut — fapt care subliniază puterea lor circula­torie — că monedele Ţării Româneşti s-au regăsit în Do-brogea (Niculiţel, Luncaviţa, Enisala, Constanţa), în Moldova (la Suceava şi la Cîrpiţi — judeţul Iaşi), în Ţara Bîrsei, în Bulgaria (Vidin, Ruse, Ecrene), în Iugo­slavia (Reşava), în Pusta Ungară şi chiar în apropierea Veneţiei.

 

Sursa: Dinu C. Giurescu, Țara Românească între secolele XIV-XV