Urbanizarea în Europa secolului XIX

      Relativul imobilism al satelor contrastează cu creşterea fără precedent a populaţiei urbane care caracterizează a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Astfel, dacă în 1 8 1 5 , mai puţin de 2% din europeni locuiau în aproximativ douăzeci de oraşe care depăşeau 1 00 000 de locuitori, la sfîrşitul secolului se recenzează 6 aglomeraţii urbane cu un milion de locuitori, 55 cu mai mult de 250 000 şi 1 80 cu mai mult de 1 00 000, pe ansamblu acestea reprezentînd la această dată, 1 5% din populaţia bătrînului continent. 40% din francezi trăiesc acum în localităţi a căror populaţie depăşeşte 2000 de suflete, faţă de 1 5% la căderea Imperiului, iar în timpul acestei perioade de puternică creştere demografică, populaţia Parisului a trecut de la 700 000 de locuitori la 2 900 000 ( 4 milioane cu tot cu suburbiile), cea a Marsiliei şi a Lyonului de la 1 00 000 la 550 000 şi respectiv 500 000 de locuitori.

        Dezvoltarea urbană este totuşi mai puţin spectaculoasă în hexagon decît în alte ţări europene, ca Italia de exemplu şi mai ales Regatul Unit şi Germania unde, în ajunul primului război mondial se recenzează aproximativ cincizeci de aglomeraţii urbane care depăşesc 1 00 000 de locuitori. Această explozie urbană s-a produs în mod diferit, adesea anarhic. Au apărut oraşe noi care s-au dezvoltat în regiuni industriale - mine de cărbuni, bazine cu minereu de fier, acolo unde nu fuseseră decît nişte sate mici, ca în Longwy în Lorena, la Cardiff în Ţara Galilor, la Temi în Italia centrală sau la  Ivanovo, Manchesterul rusesc. În marile metropole ca Londra şi Paris, afluxul emigranţilor din interiorul ţării a provocat extinderea considerabilă a periferici urbane şi o aglomerare fără precedent a cartierelor centrale aşa încît politicile de amenajare urbană au încercat să atenueze efectele dezastruoase ale acestora asupra sănătăţii fizice şi morale a indivizilor şi asupra stabilităţii ordinii sociale. Marile lucrări realizate de baronul Hausmann în Parisul celui de-al II-lea Imperiu şi lucrările de degajare şi de reconstrucţie efectuate în oraşe ca Berlin, Viena, Londra, Milano, Roma, în cursul ultimelor două decenii ale secolului au la bază aceeaşi strategie care îmbină pe un fond de agitaţie speculativă preocupările "igieniste" şi pe cele pentru securitatea publică.

 

Sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. IV