Tulburări sociale după primul război mondial

     În majoritatea ţărilor europene, războiul a provocat mutaţii importante în structurile sociale, în mod diferit şi inegal în funcţie de categoriile existente. Printre cei mai afectaţi se află cei care au venituri fixe, începînd cu rentierii pe care i-a ruinat inflaţia. În Franţa, un mare număr dintre aceştia şi-au plasat o parte din economii în împrumuturile către ruşi. Refuzul guvernului sovietic de a onora datoriile regimului ţarist îi pune într-o situaţie difici lă. Astfel, o partee a claselor mijlocii se trezeşte lipsită de resurse materiale, declasată, împinsă către "proletarizare" şi pornită împotriva statului liberal, considerat responsabil de acest dezastru.

       Mai puţin afectaţi, muncitorii şi funcţionarii suferă din cauza creşterii preţurilor care nu este compensată de mărirea salariilor. Acest aspect, la care se adaugă revenirea celor demobilizaţi la locurile de muncă, determină reducerea orelor suplimentare, iar î n anumite sectoare a locuri lor de muncă pentru femei, în consecinţă o scădere a veniturilor familiale. Puterea de cumpărare a salariaţi lor scade astfel de la 1 5 la 20 % în Franţa şi în Marea Britanie şi cu cel puţin 25 % în Italia şi în Germania, ceea ce explică agitaţia socială din perioada imediat următoare războiului şi creşterea efectivelor sindicate lor care în Franţa, de la 900.000 de membri ajung la 2 milioane, iar în Anglia de la 4 la 8 milioane.

      În schimb, unele grupuri sociale au profitat din plin de război: bancherii, marii fermieri şi numeroşi industriaşi care au beneficiat de comenzi pentru război cum ar fi: în Franţa Schneider (artilerie), Citroen (obuze), Renault (tancuri şi vehicole blindate), Boussac (pînză pentru aviaţie), în Italia firmele Ansaldo şi FIAT, în Germania marii siderurgişti din Ruhr etc. Speculanţii şi intermediarii au strîns în scurt timp averi uriaşe, formînd o clasă de "noi îmbogăţiţi care îşi afişează un lux epatant şi trezesc resentimente persistente mai ales în rîndurile foştilor combatanţi.

      Lumea ţărănească constituie un univers deosebit. O parte a ţăranilor au profitat de creşterea continuă a preţurilor la produsele alimentare şi şi-au cumpărat pămînt. Dar multe dintre micile întreprinderi rurale nu au rezistat la lipsa de profit provocată de mobilizarea unei părţi a mîinii de lucru familiale şi de scăderea productivităţii datorită lipsei de îngrăşăminte şi de material agricol . Aceştia s-au îndatorat şi adesea şi-au încetat activitatea provocînd o reluare a exodului rural. În Europa Centrală şi Orientală, problemele economice şi sociale ale ţărănimii îşi vor găsi după război o expresie politică pînă la una destul de complexă.

       În Europa slab industrializată care se întinde de la Marea Baltică la Balcani clasa revoluţionară pare să fie mai mult ţărănimea decît cea muncitoare. Arhaice, orientate spre un trecut mitizat, aceste mişcări capătă uneori accente care anunţă prima fază a fascismului. Astfcl, ideologia egalitară a unui Stambulijski în Bulgaria, stigmatizează "oraşele parazite" cu avocaţii lor, negustorii de grînc, exploatatori ai ţăranilor şi cu reprezentanţii establishment-ului intelectual. Acesta îşi exprimă ura împotriva comunismului asimilat cu lumea oraşelor pe care le consideră adevărate Sodome. O mişcare asemănătoare există şi în Iugoslavia, condusă de Stepan Radie, în România cu Partidul Ţărănist, în Cehoslovacia unde Piast conduce o formaţiune de acelaşi gen. Toţi, în stadii diferite, fac din antisemitism o profesitme de credinţă. Imediat după război, aceste partide reprezintă o forţă revoluţionară care arc un obiectiv comun, reforma agrară, iar în 1 92 1 se vor reuni în cadrul "Internaţionalei Verzi".

       Războiul a mai provocat şi o altă schimbare majoră în ţările industrializate înlesnind intrarea femeilor pe piaţa mîinii de lucru, situaţie care nu a revenit la "normal" după demobilizare, căci pierderile umane au mărit diferenţa de număr între cele două sexe. În 1 9 1 1 , existau în Germania 49,3 % bărbaţi şi 50,7 % femei. Zece ani mai tîrziu, proporţia trece la 47,6 % bărbaţi şi 52,4 % femei, ceea ce se întîmplă şi în celelalte ţări. Rezultă de aici creşterea sensibilă a numărului de femei singure: celibatare, văduve, divorţate. Începutul deceniului 1920 este marcat de o puternică creştere a numămlui de divorţuri, consecinţă a despărţirilor din timpul războiului şi a mutaţiilor bruştc care au loc în moravurile aşa zişilor "ani nebuni". În Germania, numărul mediu al divorţurilor trece de la 15 .983 în anii 1909- 1913 , la 35 .240 în perioada 1920- 1924 . În Franţa, cifrele arată o creştere de aceeaşi anvergură (de la 13 . 653 la 26.702), iar în Marea Britanie, unde legislaţia este mult mai restictivă, se constată o mărire de patru ori a numărului divorţurilor (de la 590 la 2.67

         În ciuda pierderilor provocate de război, populaţia activă creşte în majoritatea ţărilor şi chiar dacă este mai puţin tînără decît în 1 9 1 4, componenta ei feminină s-a mărit destul de mult. În Franţa, numărul femeilor, care reprezenta în 1911  38 % din populaţia agricolă activă, ajunge în 192 1 la 44 %, în timp ce în domeniul serviciilor procentajul creşte de la 36 la 40,5 %. În Germania şi Marea Britanie, la sfîrşitul războiului, femeile ocupau pînă la 35 % din locurile de muncă din industrie. După război, ele nu părăsesc decît o parte dintre acestea şi ocupă altele în domeniul comerţului, al serviciilor şi al funcţiilor publice. Ca semn al emancipării lor, acestea obţin drept de vot în unele ţări ca Rusia Sovietică, Germania şi Regatul Unit, în timp ce Franţa republicană şi "progresistă" se opune acestei reforme.

 

Sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. V