Situația populației României între 1859-1914

     Intre Unirea de la 1859 şi anul 1914, principalele „repere" in procesul demografic ar putea fi: 1860 — 3 917 541 locuitori2; 1866 — 4 115 000 locuitori; 1877 — 4 479 813 locuitori4; 1899 — 5 956 690 locuitori5; 1912 — 7 160 682 locuitori. Densitatea populaţiei a evoluat de la 33 locuitori/km2 în anul 1859 la 45,3 locuitori/km2 în anul 1899.

     Analizând creşterea populaţiei României de la 1859 la 1899, L. Colescu — şeful Serviciului Statisticei Generale — nota că sporul populaţiei în 40 de ani, în sumă de 2 091 842, a fost produs astfel: „1 762 282 unităţi ce reprezintă excedentul total al născuţilor asupra morţilor, plus 329 560 unităţi care formează diferenţa între emigraţi uni şi imigraţiuni, diferenţă clasată în favoarea intrării străinilor veniţi şi rămaşi în ţară în acest interval".

      România era situată între ţările mici ale Europei, având o populaţie mai mică decât Austria (26 150 599 —1900), Ungaria (cu provinciile subjugate, 19 254 559 — 1900), Germania (56 367 178 — 1900), Franţa (38 961 945 — 1901), Marea Britanie (41 458 721 — 1901) ş.a. Totuşi, pentru poziţia ţării în sud-estul continentului, trebuie mentionat că avea populaţia cu mult mai mare decât statele sud-dunărene: Bulgaria (3 733 189 — 1900), Serbia (2 494 770 — 1900)' Grecia (2 430 807 ~ 1896).

Raportat la Europa, densitatea populaţiei României, de 50 locuitori/lcm în anul 1906, era mai mică decât cea a vestului Europei (63 locuitori/km2), dar mai mare decât media continentală (41,6 locuitori/lcm2) şi aproape dublă faţă de cea a Europei Orientale (27,4 locuitori/km2). După mediu, populaţia a evoluat astfel: 1859/18603: urbană — 17,6%; rurală — 82;4%; 1899: urbană — 18,8%; rurală — 81,2%. în cele patru decenii, populaţia urbană a crescut cu aproximativ 90%, iar cea rurală cu aproximativ 46%. De fapt, sporul natural a fost mai mare la sate. Creşterea populaţiei oraşelor cu aproximativ 500 000 locuitori se explică prin: 65 000 locuitori — excedent natural; 250 000 — imigrări din ţări străine; 185 000 — locuitori de la ţară care s-au aşezat la oraşe.

      De la 1859 la 1899, populaţia principalelor oraşe ale ţării a evoluat astfel6: Bucureşti: 121 734-276 178; Brăila: 15 767-56 330; Botoşani: 27 147-32 521; Buzău: 9 027-21 877; Bacău: 8 972-16 378; Călăraşi: 1 037-11 077; Craiova: 21 521-45 579; Focşani: 13 164-23 601; Galaţi: 26 050-62 545; Iaşi: 65 745-77 759; Ploieşti: 26 468-45 107; Piatra Neamţ: 11.805-17 384; Piteşti: 7 299-15 669; Turnu Severin: 8 925-19 753. Creşterea spectaculoasă a populaţiei unor oraşe se explică prin crearea de numeroase întreprinderi economice, în special comerciale; trebuie remarcat „saltul" general înregistrat de porturile dunărene. Ritmul scăzut al oraşelor Iaşi şi Botoşani are drept cauze ritmul lent de dezvoltare economică, reducerea treptată a imigrărilor evreieşti şi plecarea multor ieşeni Ia Bucureşti. De altfel, creşterea populaţiei nu a fost uniformă la nivel regional; populaţia Moldovei a crescut — de la 1859 la 1899 — doar cu 40%, în timp ce populaţia ţării a crescut cu 54%. La cauzele menţionate mai sus se adaugă şi rata mai mare a mortalităţii în Moldova faţă de Muntenia.

      Datele statistice indică o creştere a natalităţii, o uşoară scădere a mortalităţii şi, ca urmare, un spor natural alpoptdaţiei, semnificativ. După Unirea de la 18597, natalitatea era de 30-32 (la mia de locuitori), mortalitatea de 26—27 (la mia de locuitori), iar sporul natural de 4-5 (la mia de locuitori). Conform Recensământului din anul 1899, situaţia şe prezenta astfel8: natalitatea — 39,7%o; mortalitatea — 26,5%o; sporul natural — 3i2%o.  In privinţa natalităţii, situaţia din România, în raport cu Europa, Ia sfârşitul secolului aJXIX-lea, era următoarea1 (media 1896-1900; născuţi la mia de locuitori): Rusia — 49,4; Bulgaria — 41,2; Serbia — 40,3; România — 40,2; Ungaria — 39,7; Austria — 37,0; Germania — 36,0; Spania — 34,6; Italia — 33,9; Olanda — 32,2; Franţa — 22,2 ş.a.

       Şi la mortalitate, România se situa în partea superioară a „clasamentului" european, între anii 1891—1895, situaţia se prezenta astfel2 (morţi la mia de locuitori): Rusia europeană (fără Polonia) — 36,0; Ungaria — 31,1; România — 30,6; Serbia — 29,3; Bulgaria — 28,2; Austria — 27,9; Italia — 25,6; Germania — 23,3; Franţa — 22,3; Suedia—16,6 ş.a.

       Un fapt care explică nivelul ridicat al mortalităţii în aceste decenii îl reprezintă mortalitatea infantilă. Pentru perioada 1880—1895, din 100 de copii născuţi vii, au decedat până la un an între 19 şi 223. Este sugestivă o statistică privind mortalitatea infantilă (sub un an) pe judeţe, în anul 19014: 23-25%: judeţele Suceava, Iaşi, Roman, Fălciu, Tecuci, Tutova, Covurlui, Brăila; 20—22%: judeţele Dorohoi, Botoşani, Vaslui, Putna, Râmnicu-Sărat, Tulcea, Constanţa, Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Dâmboviţa; 15-19%: judeţele Neamţ, Bacău, Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, Dolj, Romanaţi, Olt, Teleorman; 10-14%: judeţele Mehedinţi, Vâlcea.

       Deşi cercetările efectuate în perioada interbelică „n-au putut determina cu stricteţe influenţa factorilor biologici şi a celor cu caracter social" asupra raportului natalitate-mortalitate, parcurgând lista judeţelor se observă că cea mai mare mortalitate infantilă era în Moldova, iar cea mai mică, în general, în judeţele din zona subcarpatică. De altfel, L. Colescu a realizat o analiză asupra sporului natural pentru perioada 1901—1905, evidenţiind următoarele: o slabă vitalitate exista în judeţele Iaşi, Roman, Tutova, Putna, Covurlui (70-76 morţi la suta de născuţi); Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău, Fălciu, Tecuci, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dolj, Romanaţi (65-69 morţi la 100 născuţi). O vitalitate mare se înregistra în judeţele Mehedinţi, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, Tulcea, Constanţa (50-59 morţi la suta de născuţi). Pentru unele judeţe cu vitalitate mare, trebuie avută în vedere şi existenţa oraşelor, în care imigra populaţie de vârstă matură, cu mortalitate mai mică.

     Referitor la nupţialitate, notăm mai întâi că numărul căsătoriilor la diferite popoare depinde de numeroşi factori, între care: tradiţia rasei, nivelul cultural, legislaţia privind căsătoria, sau de alţi factori, care influenţează un an sau altul. Evoluţia nupţialităţii în România s-a situat în jurul cifrei de 8 la mia de locuitori. Astfel, în anul 1904, poziţia ţârii în Europa era următoarea: Serbia — 11,6; Bulgaria — 11,3; Ungaria — 9,1; România — 8,1; Germania şi Belgia— 8,0; Rusia europeană (fără Polonia şi Finlanda) — 7,8; Spania — 7,7; Franţa şi Italia — 7,6 ş.a,

       In privinţa structurii pe sexe, recensământul din anul 1899 consemna următorul raport: 50,8 populaţia masculină; 49,2 populaţie feminină; şi aceasta pentru că exista o afluenţă a naşterilor de băieţi (106-107 băieţi la 100 de fete), la care se adăuga imigrarea, care aducea în ţară, în principal, populaţie masculină matură. Prin comparaţie cu alte ţări, situaţia se prezenta astfel: România (la 100 de bărbaţi corespondeau 97 de femei); Bulgaria (100 la 96); Serbia (100 la 94,5); Grecia (100 la 92,1); Germania (100 la 103,2); Austria (100 la 103,5); Ungaria (100 la 101,1); Rusia (100 ia 102,2); Finlanda (100 la 106,2); Spania (100 la 109) etc. , Acelaşi recensământ consemna la rubrica stare civilă: bărbaţi — 58,0% necăsătoriţi; 38,1 căsătoriţi; 3,7% văduvi; 0,2% divorţaţi. La femei, procentele sunt sensibil diferite: necăsătorite — 52%; căsătorite — 38,9%; văduve — 8,7%; divorţate — 0,4%. Plusul de femei văduve şi divorţate se explică prin faptul că bărbaţii căsătoriţi mor mai repede decât femeile; în acelaşi timp, bărbaţii divorţaţi (sau văduvi) se căsătoresc mai repede decât femeile. Trebuie avut în vedere şi obiceiul femeilor necăsătorite, care, la o anumită vârstă — mai ales când au copii naturali — se declarau văduve.

      Structura populaţiei după vârstă era următoarea în anul 1899 (la mia de locuitori): 401 (până la 15 ani); 386 (între 15 şi 40 de ani); 160 (grupa 41-60 ani); 53 (peste 60 ani). Prin comparaţie cu alte state3, România avea o populaţie foarte tânără; la grupa de vârstă 0-15 ani, cu 40,1% era depăşită doar de Serbia, care în anul 1900 avea un procent de 41,9%; la grupa de vârstă 15-40 ani, cu 38,6% era depăşită de S.U.A., Elveţia, Marea Britanie, Belgia, Serbia, Germania, Franţa. Totodată, avea cel mai mic procent de locuitori peste 60 ani, adică 5>3%> facă de Franţa — 12,5, Suedia — 11,9, Norvegia — 11,0, Irlanda — 10,9, Danemarca — 9,9, Belgia — 9,6, Bulgaria — 8,6 ş.a.

       Ştiinţa de carte şi învăţământul reprezintă, fără îndoială, un reper important pentru urmărirea procesului de modernizare a ţării şi, în acelaşi timp, de raportare la celelalte ţâri europene. Conform recensământului din anul 1899, structura populaţiei după ştiinţa de carte, de la 7 ani în sus, era următoarea'*: ştiutori de carte — 22%; analfabeţi — 78%. Pe medii, situaţia diferea radical: urban — 49,4 ştiutori de carte; 50,6 analfabeţi; rural — 15,2 ştiutori de carte; 84,1 analfabeţi. Datele reflectă o situaţie tragică: acum un veac, 78% din populaţia ţării era analfabetă. Şi totuşi, începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, statul român a făcut eforturi pentru dezvoltarea învăţământului; progresul a fost însă lent. în anul şcolar 1864-1865, populaţia şcolară cuprinsă în reţeaua de învăţământ elementar era de 61 977 elevi la sate şi 23 260 elevi la oraşe. In anul şcolar 1877-1878, această populaţie a crescut cu aproximativ 12 000: 68 756 elevi la sate şi 28 472 elevi la oraşe.

       Pentru situaţia învăţământului primar la sate, un exemplu este edificator: în anul şcolar 1876-1878, în cele 271 de sate ale judeţului Iaşi existau 35 de şcoli; dar în acestea au fost declaraţi absolvenţi doar 43 de şcolari6. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea învăţământului a avut un ritm semnificativ; între anii 1891/1892 şi 1899/1900 numărul absolvenţilor din şcolile primare urbane a crescut de la 5 715 la 9 3107.

       Pentru învăţământul secundar şi superior, prezentăm situaţia din Bucureşti şi Iaşi. La Bucureşti, în anul şcolar 1897/1898 existau şase şcoli secundare, din care patru licee clasice şi două gimnazii. In şcolile secundare publice de băieţi, existau 3 895 elevi înscrişi, din care 3 296 prezenţi la examen, 2 347 promovaţi şi 949 repetenţi. în şcolile secundare publice de fete erau înscrise 1418 eleve. Pentru acelaşi an, şcolile secundare private, în număr de 19, aveau 1 359 elevi, din care 612 băieţi şi 747 fete.

      In acelaşi an, 1897/1898, Universitatea din Bucureşti avea înscrişi 2 141 studenţi: 815 la drept, 394 la litere, 380 la ştiinţe, 148 la teologie şi 404 la medicină. In afara Universităţii, existau la Bucureşti trei şcoli superioare: Şcoala Normală Superioară, cu 34 elevi interni; Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu 117 elevi înscrişi; Şcoala Superioară de Farmacie, cu 117 studenţi. Funcţionau, de asemenea, 15 şcoli speciale (o şcoală de medicină veterinară, două şcoli comerciale, două seminarii, o şcoală de agricultură, o şcoală de institutoare ş.a.) frecventate în anul 1897/1898 de 3 000 elevi şi eleve. La Iaşi, principalele instituţii şcolare erau: zece şcoli primare de băieţi, cu 1400 elevi; opt şcoli primare de fete, cu 883 eleve; două gimnazii; două licee; Universitatea, cu patru facultăţi; Seminarul „Veniamin"; Şcoala Normală Superioară; Şcoala Normală „Vasile Lupu"; Şcoala Comercială; Şcoala Tehnică; Şcoala Fiilor de Militari; Conservatorul ş.a. între şcolile private, Liceul Institutele Unite şi Liceul Normal „Humpel", pentru fete. Eforturile statului pentru dezvoltarea învăţământului se reflectă în rezultatele recensământului din anul 1912, când procentul ştiutorilor de carte a crescut la 39,3%.

 

Sursa: Coord. Gheorghe Platon, Istoria românilor, Vol. VII, TOM. II