Ordine religioase în Evul Mediu

     Ordinul clunisian se dezvoltase cu o rapiditate extraordinară începând din 909, data întemeierii primei mănăstiri de către ducele Guillaume de Acvitania. Succesul s-a datorat, pe de o parte, independenţei de care aşezământul se bucura în raport cu autoritatea laică, strânselor legături cu papalitatea, iar pe de altă parte interesului din ce în ce mai mare manifestat de aristocraţie pentru slujbele de pomenire a morţilor. Faptul că mănăstirea de la Cluny crease sau reformase după acelaşi model mii de alte aşezăminte, şi că în toate acestea se făceau slujbe pentru pomenirea morţilor, a contribuit la stimularea generozităţii nobililor care se ştiau cu conştiinţele destul de încărcate, şi care, pe de altă parte, profitau de o sporire a veniturilor proprii datorită contextului economic favorabil. Către 1050, două mii de instituţii erau mai mult sau mai puţin legate de abaţia mamă de la Cluny, alcătuind astfel un fel de „internaţională monastică”. Organizarea presupunea existenţa unui centru unic, la Cluny, şi a unei singure persoane responsabile de starea ordinului, abatele de la Cluny. În afară de aşezămintele dependente direct de Cluny (abaţii de obedienţă clunisiană), există şi instituţii care aplică unele elemente ale modelului clunisian (abaţii de afiliere clunisiană). De asemenea, se dezvoltă şi un curent feminin de inspiraţie clunisiană, având drept consecinţă reformarea sau întemeierea mănăstirilor pentru femei.

      Un de model de sărăcie, la rândul ei ostentatorie, este promovat de ordinul cistercian şi de Bernard de Clairvaux, critic acerb al podoabelor clunisiene şi al prea profundei implicări a acestui ordin în viaţa lumească, mai ales prin strânsele legături cu puterea politică. Mănăstirea de la Cîteaux, în nordul Burgundiei, a fost întemeiată în 1098 de Robert de Molesme, dar a dus o existenţă destul de discretă până la implicarea lui Bernard de Clairvaux (1090-1153), care intră în mănăstire împreună cu un număr important de rude. Discursul său despre austeritate şi rigoare, ideile sale atinse de misticism, forţa personalităţii sale au atras oameni şi donaţii către mănăstire. Începe fondarea de noi aşezăminte, care sunt teoretic independente, dar se supun de fapt ordinelor abaţiei mame de la Cîteaux. Abaţiile-fiice pot crea la rândul lor altele, „nepoate” ale celei de la Cîteaux, şi astfel începe să funcţioneze o ierarhie care dă forţă ordinului cistercian. Spre 1250 existau în toată Europa circa 1500 de aşezăminte cisterciene, pentru bărbaţi şi femei, care proclamau idealul de ascetism şi rigoare morală, şi răspândeau în acelaşi timp în plan artistic o estetică nouă, caracterizată de sobrietate. Călugării cistercieni, care revalorizează munca manuală chiar dacă adesea fac apel şi la ajutorul altora, au un rol important în difuzarea în întreaga Europă, inclusiv în părţile central-răsăritene precum Transilvania, a unor tehnici de creştere a animalelor, de exploatare a pământului sau de construcţie.

     Preoţii de pe lângă Bisericile catedrale primiseră o regulă de organizare în timpul lui Ludovic cel Pios, prin care li se cerea să aibă un minimum de viaţă comunitară, să aibă venituri comune şi să se ocupe de asistenţa socială. Această regulă nu se impusese însă, individualismul fiind mult mai puternic, iar preocupările pentru sectorul caritativ căzând în desuetudine. În aceste condiţii, pe la 1050 papii prinşi în mişcarea generală de reformare a Bisericii instaurează o altă regulă, numită a SfântuluiAugustin. Cei care acceptă regulile de viaţă comunitară vor fi de acum înainte numiţi canonici regulari; cei care preferă individualismul şi bogăţia sunt canonicii seculari şi sunt receptaţi adesea ca profitori în mediul urban.

      Dominicanii sunt un ordin creat în 1215 de către spaniolul Domingo de Guzman (1170-1221), cu principalul scop de a lupta împotriva catarismului afirmat în Toulouse şi Languedoc. Principalele mijloace de acţiune erau predica şi argumentarea (numele oficial al ordinului înfiinţat la Conciliul al IV-lea de la Lateran fiind „Ordo Predicatorum”), de aceea călugării dominicani s-au remarcat printr-o formaţie intelectuală foarte serioasă, adesea universitară. De altfel, în scurt timp, cu sprijinul papalităţii, profesorii dominicani vor ocupa numeroase catedre în universităţi, ceea ce va stârni tensiuni în mediul universitar. Pe de altă parte, implicarea lor în domeniul intelectual şi al învăţământului a făcut ca dintre ei să se recruteze cei mai marcanţi gânditori ai secolului al XIII-lea, precum Toma d'Aquino. Noul ordin se baza pe regula Sfântului Augustin şi depindea direct de papă. Călugării dominicani nu puteau avea proprietăţi şi trebuiau să trăiască din ceea ce le era oferit, încadrându-se astfel în categoria călugărilor cerşetori. În 1232 dominicanii obţin de la papă funcţia de inchizitori, adică de a repera ereticii şi de a-i preda autorităţii laice.

      Ordinul franciscan a fost întemeiat de Francesco din Assisi (1182-1226), dintr-o familie de negustori, care, după o tinereţe zbuciumată, se converteşte la idealul de sărăcie şi simplitate de tip apostolic. Prin atacurile sale la adresa bogăţiei, Francisc părea să pună în primejdie ordinea constituită, de aceea la început episcopul din Assisi încearcă să obţină condamnarea sa. Papa ezită şi, în cele din urmă, acceptă în 1223 crearea unui nou ordin călugăresc, numit „Ordo fratrum minorum”, sau al minoriţilor, care depinde direct de papă. Prin acţiunea sfintei Clara apare şi o ramură feminină, a clariselor şi, de asemenea se acceptă prezenţa unor laici, care trăiesc în conformitate cu anumite aspecte ale regulei monastice. Scopul principal al franciscanilor, de asemenea călugări cerşetori, este să ducă o viaţă de sărăcie şi să se ocupe de sectorul caritativ din oraşe.

 

Sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievală, sec. V-XV