Orașul medieval

       În pofida unei decăderi accentuate, în Occident nu e vorba de o dispariţie totală a oraşelor în Antichitatea târzie şi evul mediu timpuriu. Acestea se păstrează mai bine în spaţiul italian, unde erau profund înrădăcinate şi de multă vreme. Se păstrează, de asemenea, acele oraşe care în regatele barbare au funcţii religioase şi politice (sunt reşedinţe pentru episcopi sau pentru regi). Dintre sediile episcopale se disting Roma, vechea capitală, dar şi alte oraşe precum Milano, Tours, Sevilla, ş. a. Funcţii de capitale ale regatelor barbare au jucat Ravenna şi Pavia în Italia, Paris, Orleans, Soissons ori Toulouse în Galia, Toledo în Spania. Observăm deci că zonele de continuitate urbană sunt cele mediteraneene, care fuseseră şi cele mai puternic urbanizate din Imperiul Roman. Ceea ce se atenuează până aproape de dispariţie este funcţia productivă şi comercială a oraşului, rolul său de centru meşteşugăresc şi de schimb de mărfuri.

       O dată cu creşterea cantitativă şi calitativă a schimburilor comerciale constatăm o revigorare a oraşelor în zonele unde acestea existau deja şi crearea unora noi acolo unde lipseau sau erau în număr insuficient. Nucleele viitoarelor oraşe pot fi reprezentate de o mănăstire sau un castel feudal care oferă protecţie datorită zidurilor lor, sau în cazul cel mai fericit, de un centru politic şi administrativ, care, prin numărul mai mare al celor care locuiesc acolo, oferă piaţă de desfacere pentru diferite produse şi îi atrage să se aşeze în apropiere pe feluriţii meşteşugari şi negustori. Un iarmaroc cu renume sau un pod vestit prin posibilităţile de schimb ce au loc în preajmă, o întretăiere de drumuri de negoţ, un port activ pot constitui de asemenea atracţii pentru cei ce vor să-şi vândă marfa şi care sfârşesc prin a se aşeza acolo. Astfel se creează oraşe noi în nordul, centrul şi răsăritul Europei, în spaţiul german, scandinav, slav, maghiar sau românesc, alături de care continuă să existe, înviorate, vechile oraşe mediteraneene.

       Ca rezultat al reuşitei mişcării de emancipare urbană, oraşele se bucură de diferite grade de autonomie (de la autonomie limitată, mai ales în statele centralizate, la statutul de oraşe „imperiale” sau „libere” din Germania sau la republicile urbane independente din spaţiul italian). Acestea sunt concretizate în sisteme de autoguvernare care fac apel la o serie de instituţii precum: adunări generale ale locuitorilor (mai puţin consultate în realitate), consilii ale oraşului, care deliberează în toate problemele administrative, putere executivă cu caracter colegial (consuli) sau personal (primar). Desemnarea conducerii oraşelor se făcea prin maniere diferite, deseori combinând alegerea, cooptarea şi tragerea la sorţi.

      Regimul politic al oraşelor putea fi patrician sau patrician-nobiliar, ca în oraşele hanseatice sau italiene (Veneţia şi Genova); corporativ, în care conducerea era reprezentată de bresle; de conducere personală (Florenţa familiei Medici în secolul al XV-lea).

       Garanţia libertăţii câştigate este capacitatea de apărare, reprezentată de zidurile cu care oraşul se înconjoară. Apărare împotriva posibilelor atacuri ale seniorilor care de-abia au fost înfrânţi de către comune, împotriva năvălitorilor atraşi de acumularea de bogăţie care se ştie că există în oraşe, împotriva ţăranilor chiar, corp străin, dispreţuit dar şi temut în acelaşi timp. Ridicarea şi întreţinerea zidurilor creează solidarităţi între locuitorii oraşului, întărindu-le sentimentul unei identităţi comune faţă de cei ce nu sunt locuitori cu drepturi depline ai oraşelor, burghezi. Creând securitate, zidul împiedică însă expansiunea spaţială nelimitată a oraşului, ceea ce face ca în interiorul lor casele să se dezvolte pe verticală, conducând la arhitectura urbană occidentală atât de specifică, a caselor cu etaj şi a turnurilor. Având instituţii de autoguvernare, făcând apel în măsură mai mare sau mai mică la consultarea cetăţenilor şi dezbaterea comună a problemelor, oraşul cuprinde spaţii publice, precum pieţele centrale, loc de adunare amintind de agora sau de forumul antic, şi clădiri publice, precum case ale sfatului sau palate ale instituţiilor urbane (signoria în spaţiul italian). Oraşul medieval mai cuprinde însă între zidurile sale şi grădini de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, pe străduţele sale în general înguste şi desfundate se plimbă în voie diferite animale domestice de genul porcilor sau păsărilor, ceea ce-i conferă un aspect semirural până relativ târziu.

       Centru de producţie şi de desfacere, oraşul este caracterizat în primul rând de prezenţa meşteşugurilor. Dintre acestea, un rol important l-au avut cele textile, în primul rând postăvăritul, reprezentat în oraşe din Italia de nord, Flandra, nordul Franţei, Anglia şi Germania. Alte meşteşuguri erau cele legate de prelucrarea metalelor pentru a obţine unelte, arme, etc., cele legate de construcţii, şantiere navale, cele alimentare (brutari, măcelari, etc.). Meşteşugurile erau practicate de meşteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau ajutaţi de cîţiva lucrători salariaţi (calfe) şi ucenici. Perioada de ucenicie începea din adolescenţă (în jur de 12 ani), şi în funcţie de complexitatea meşteşugului care trebuia învăţat, putea dura între 2 şi 12 ani. După terminarea acestei perioade, dacă făcea dovada competenţei sale profesionale (printr-o probă de măiestrie desfăşurată în faţa membrilor breslei), ucenicul devenea calfă, lucrător salariat, în cazul în care nu dispunea de posibilitatea de a-şi deschide el însuşi un atelier.

        Comerţul este o altă activitate specific urbană, desfăşurat mai ales în anumite arii europene, precum Italia de nord şi centrală, Flandra şi nordul Franţei, vestul şi sudul Germaniei, litoralul Mării Baltice, sudul Angliei. Oraşele din zona baltică şi a Mării Nordului s-au unit din 1356 într-o asociaţie internaţională, „Hansa”, care domina comerţul din această zonă. Negustorii s-au organizat în ghilde, asociaţii profesionale care să le apere interesele.

        Oraşul este caracterizat şi de o intensă circulaţie monetară şi de desfăşurarea operaţiunilor băneşti prin intermediul zarafilor şi cămătarilor. În condiţiile creşterii volumului schimburilor comerciale, în secolul al XIII-lea în Occident reapare moneda de aur, florin la Florenţa sau ducat (ţechin) la Veneţia.

        Pentru a proteja interesele celor ce îmbrăţişau aceeaşi profesie sau profesii înrudite şi a asigura o oarecare echitate în posibilităţile de câştig se realizează asociaţiile meşteşugarilor şi negustorilor cunoscute sub numele de bresle sau ghilde. Acestea reglementau strict aprovizionarea cu materii prime, cantitatea şi calitatea producţiei, desfacerea acesteia, nivelul salariilor. Cristalizate în secolele XII-XIII, breslele au îngrădit concurenţa, asigurând un trai decent membrilor lor şi au garantat un nivel ridicat al calităţii produselor realizate în atelierele meşteşugăreşti. Regulamentele de breaslă, bazându-se pe o bună cunoaştere a cererii, care în oraşul medieval nu era foarte elastică, menţinându-se timp de decenii la niveluri relativ apropiate, precizau clar cât poate produce fiecare atelier, cu cât se poate vinde producţia, de unde se poate realiza aprovizionarea cu materie primă, care este timpul de muncă permis care este salariul maxim care poate fi plătit lucrătorilor.

     Concurenţa cu întreprinzătorii capitalişti s-a dovedit în cele din urmă fatală breslelor, care au dispărut treptat din Europa Apuseană la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne.

 

Sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievală, sec. V-XV