Mișcările studențești din anul 1956

     Ecourile relativei liberalizări de după cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-au făcut simţite şi în societatea românească, chiar dacă liderii comunişti români s-au arătat refractari la politica de destalinizare promovată de Hruşciov. Cei mai activi în conturarea unei platforme contestatare împotriva regimului comunist din România s-au dovedit a fi studenţii. Încă din primăvara-vara anului 1956 în mediile studenţeşti au apărut primele semne de nemulţumire faţă de regim, nemulţumiri exprimate uneori deschis, în ședinţe UTM sau pe căi ocolitoare, în discuţii pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin.

     În primăvara anului 1956 conducerea de la Bucureşti a luat mai multe decizii care aveau drept scop o intensificare a monitorizării spaţiului universitar. Măsurile adoptate de Biroul Politic al PMR ne arată teama factorilor decizionali de la Bucureşti de a nu se ajunge la o confruntare deschisă. Studenţilor li s-au promis condiţii mai bune în campusuri, acces preferenţial la manifestări sportive şi culturale, extinderea bazei materiale (cămine, cantine, baze sportive, case de cultură, tabere studenţeşti). Pentru o mai bună gestionare a problemei studenţeşti conducerea PMR a decis şi înfiinţarea unei noi structuri în care să fie înglobaţi toţi studenţii, indiferent dacă erau sau nu membri ai UTM, Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti. Deşi la nivelul discursului public noua organizaţie îşi clama apolitismul, ea se afla, de fapt, sub controlul direct al partidului. Autorităţile erau conştiente de existenţa unei mase critice în rândul studenţilor. Într-o informare a Ministerului Afacerilor Interne către Biroul Politic al CC al PMR, din octombrie 1956, erau semnalate mai multe cazuri de studenţi bucureşteni care „făceau agitaţie”, iar într un alt raport erau menţionate cazurile altor studenţi bucureşteni care îşi îndemnau colegii la solidarizare cu studenţii polonezi şi cehi, dar şi la acţiuni care să ducă la schimbarea guvernului. Informatorii Securităţii din universităţi raportau despre întâlnirile care aveau loc pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin unde se comentau ultimele ştiri auzite la posturile de radio străine. Pe zidurile facultăţilor au apărut inscripţii cerând o luare de poziţie a studenţimii române şi o solidarizare a sa cu colegii din celelalte state est-europene.

       În 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi şi activiştii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din Bucureşti. La sfârşitul şedinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la Bucureşti, studenţii şi-au impus proprii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie. Rezultatul acestei adunări s a văzut o lună mai târziu, după intervenţia directă a Biroului Politic al CC al PMR în rezolvarea „crizei”: exmatricularea unor studenţi, câteva excluderi din UTM şi sancţionarea întregii organizaţii.

      În 24 octombrie mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din Bucureşti au fost şi ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria, iar doi dintre ei au depus la sediul ziarului „Scânteia Tineretului” un text, pentru a fi publicat, în care era criticată conducerea de partid. Ştefan Negrea şi Teodor Lupaş au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de „instigare publică”, conform articolului 327 din Codul Penal, primind câte o condamnare de trei ani.

      În 27 octombrie, la Timişoara, un grup de studenţi de la Politehnică a avut iniţiativa organizării unei mari adunări la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraş. Ne referim la cel mai organizat protest al studenţimii din toamna anului 1956. În 3 zile iniţiatorii au cooptat un număr extrem de mare de colegi de la toate facultăţile timişorene, metoda de anunţare nefiind una oficială, ci cea a transmiterii „de la om la om”. În 30 octombrie cantina Institutului Politehnic era arhiplină, cca 3000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la şedinţă, alături de doi lideri de partid veniţi de la Bucureşti, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. Tinerii au abordat subiecte ca prezenţa trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politici, nivelul scăzut de trai al întregii populaţii şi şi-au exprimat făţiş sentimentele antisovietice. Printre doleanţele studenţilor: lichidarea definitivă a cultului personalităţii, desfiinţarea sistemului de norme din economie, reducerea cotelor şi impozitelor din agricultură, mărirea salariilor tuturor categoriilor de salariaţi, relaţii bazate pe principiul egalităţii cu toate statele, retragerea imediată a trupelor sovietice, încheierea de convenţii economice cu toate statele, inclusiv cele capitaliste, libertatea presei şi a cuvântului, schimbarea criteriilor de acordare a burselor pentru ca un număr mare de studenţi să beneficieze de ele, eliminarea limbii ruse, a marxismului şi a economiei politice din programa universitară. Oficialităţile prezente le-au promis studenţilor că vor transmite la Bucureşti toate

cerinţele lor şi că le vor da un răspuns, însă în momentul încheierii adunării participanţii au fost reţinuţi de către forţele militare care înconjuraseră între timp campusul şi au fost transportaţi la o unitate militară de lângă Timişoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarceraţi pentru câteva zile. Cca 900 dintre cei 2000 de studenţi arestaţi au fost supuşi anchetelor Securităţii. Organele represive au trecut la o triere a studenţilor pentru depistarea celor care se evidenţiaseră în timpul discuţiilor, restul fiind eliberaţi după câteva zile. Liderii protestului au fost duşi direct la sediul Securităţii din Timişoara şi supuşi anchetelor.

        În 10 noiembrie Biroul Politic a desemnat un colectiv, format din Ilie Verdeţ, adjunct al Secţiei Organe a CC al PMR, Virgil Florea, adjunct al secţiei Ştiinţă şi Cultură a CC al PMR, Nicolae Oniga, adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR. Nicolae Şipoş, ministru adjunct al Ministerului Învăţământului, Aurel Pop, director al Direcţiei Ştiinţelor Sociale din Ministerul Învăţământului şi Ion Cârcei, secretar al CC al UTM, care a fost trimis la Timişoara pentru rezolvarea tuturor problemelor de după proteste. Grupul a primit atribute largi, fiind împuternicit să ia toate măsurile organizatorice, politice şi educative pe care le considera necesare12. În perioada imediat următoare 16 organizaţii UTM din facultăţile timişorene au fost dizolvate13, iar constituirea Asociaţiilor Studenţeşti şi alegerea liderilor consiliilor, în cazul în care erau deja constituite, au fost stopate. Abia la începutul anului 1957 se vor alege consiliile asociaţiilor studenţeşti din centrul universitar Timişoara.

     În octombrie au apărut primele zvonuri şi despre declanşarea unei greve generale în centrul universitar Bucureşti. La începutul lui noiembrie, din iniţiativa studenţilor medicinişti Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Doleanţele studenţilor bucureşteni erau asemănătoare cu cele ale timişorenilor. Studenţii au sperat într-o solidarizare a populaţiei cu protestul lor, declanşându-se astfel o mişcare similară cu cea din Ungaria. În acest sens locul desfăşurării manifestaţiei nu a fost ales întâmplător, Piaţa Universităţii găsindu-se în centrul oraşului, iar la ora 15 era, de obicei, aglomerată. Prin Bucureşti au fost răspândite manifeste care îndemnau la acţiuni împotriva regimului comunist. Deşi mai mulţi studenţi, printre care şi iniţiatorii au fost arestaţi în 3 şi 4 noiembrie, în după amiaza zilei de 5 noiembrie grupuri de studenţi s-au aflat în Piaţa Universităţii în speranţa că manifestaţia anunţată va avea loc. Conform mărturiilor celor prezenţi, zeci de studenţi au fost atunci în piaţă. Arestările operate de Securitate în zilele anterioare şi chiar în dimineaţa de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie şi lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieşi în faţă au dus la eşecul protestului. Începând cu aceeaşi seară autorităţile au trecut la arestarea a zeci de studenţi de la Medicină, Filologie, Drept, Politehnică, Arhitectură, Teatru, unii fiind reţinuţi pentru câteva zile, pentru alţii întocmindu-se actele de trimitere în judecată. Anchetele au fost dure, folosindu-se inclusiv bătaia.

       O altă preconizată manifestaţie, stabilită pentru 15 noiembrie, va rămâne la stadiul de proiect incipient, iniţiatorii săi (Mihai Stere Derdena, Dumitru Constantin şi Dan Onaca, studenţi la Facultatea de Filosofie din Bucureşti) fiind arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă. Programul lor de revendicări prevedea retragerea imediată a trupelor sovietice de pe teritoriul României, desfiinţarea cotelor obligatorii impuse ţăranilor, dar şi alcătuirea unui guvern condus de Titel Petrescu, organizarea de alegeri libere şi reinstaurarea pluralismului politic. Prin sentinţa 302 din 27 februarie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti i-a condamnat pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” pe Mihai Derdena şi Dan Onaca la 5 ani închisoare, iar pe Constantin Dumitru la 1 an închisoare Corecţională.

        La 22 noiembrie 1956 a fost arestat studentul filolog Paul Goma, motivele invocate fiind instigarea studenţilor să participe la acţiuni provocatoare în timpul revoluţiei din Ungaria şi scrierea unor fragmente cu conţinut duşmănos pe care le-a citit în faţa studenţilor de la secţia Literatură şi Critică Literară26. O lună mai târziu, la 28 decembrie, a fost arestat şi colegul lui Goma, Horia Florian Popescu, cel cu care plănuise declanşarea unei greve prin care să ceară eliberarea colegilor lor arestaţi în luna octombrie şi începutul lui noiembrie. În decembrie au fost reţinuţi şi interogaţi de Securitate şi alţi studenţi de la Facultatea de Filologie, colegi cu Goma şi Popescu, fără însă să li se întocmească acte de trimitere în judecată. Sentinţa nr. 487 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost dată la 3 mai 1957, Goma şi Popescu fiind condamnaţi la câte doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. Pedepselor mici aplicate de instanţă li s-au adăugat însă ani de domiciliu obligatoriu.

        În a doua jumătate a lunii noiembrie protestele se sting, însă tensiunile din mediile studenţeşti continuă, datorită măsurilor represive luate de autorităţi. Deciziile conducerii de la Bucureşti au fost direcţionate, într-o primă instanţă, spre reprimarea brutală a oricărui protest. Biroul Politic al PMR a luat mai întâi decizia arestării studenţilor protestatari, iar în ceea ce priveşte pe studenţii timişoreni s-a luat  chiar măsură suspendării cursurilor din centrul universitar Timişoara. Lunile noiembrie 1956-ianuarie 1957 au fost marcate de arestările operate de Securitate printre studenţi.

 

Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România