Metode de recrutare a informatorilor de către Securitate
Iată câteva metode de recrutare a informatorilor!
Recrutarea prin
constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă
utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de
specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului
comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se
aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti
deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi
şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins
treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor
pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul
unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe
linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate
de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă
aprobării şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de
introducere a noii surse în reţea. La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni
un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”,
în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor rude sau
prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi
în străinătate, existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui
transfer de serviciu, a unei locuinţe din fondul locativ de stat sau a unui paşaport,
intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate controlată ideologic, nevoia
de tratament medical greu accesibil etc. La rândul lui, materialul compromiţător
putea fi un document extras din dosarul de cadre (şi din care putea rezulta un
detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă, declaraţie,
denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii sau corespondenţă
interceptată, în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri
telefonice, o fotografie realizată pe parcursul filajului, şi din care rezulta că
persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau întreţinea relaţii
extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se
ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Recrutarea prin constrângere
funcţiona, cu rare excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o
colaborare benevolă era foarte puţin probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii
declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.). Avantajele acestei
metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor
prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea „elementelor
recalcitrante”, prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea
încercărilor de a lua contact cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu
apărătorul legal („privilegiu” acordat doar în ultimii ani ai regimului comunist),
obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic
total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.
În
detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar
drepturile deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la
medicamente şi asistenţă medicală, dreptul la vizită), şi, respectiv,
ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele fizice, privarea
de somn, izolarea, carcera, tortura). Mai presus de toate a funcţionat însă
şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun
recrutaţi pentru supravegherea informativă a deţinuţilor politici.
Recrutarea
informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în
documentele de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca
etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic şi, în egală
măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice recrutare trebuia să
exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului
şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea
patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea
acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate.
Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie,
pe baza unei legi neidentificate. Regulile generale ale introducerii unei
persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente patriotice:
„punctarea” candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte
surse şi prin rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor
superiori, asigurarea conspirativităţii. Recrutarea se putea face la locul de
muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă conspirativă, în
biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul
candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.
Legenda era o ficţiune
construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge
candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al
colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii
din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care
puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată
îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a
adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor
apropiaţi), folosirea de argumente fictive fiind practicată în cazul celor care
nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să colaboreze, şi nici nu puteau fi
convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua, ofiţerul
folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă
profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi
legenda, varianta de retragere era pregătită din timp, adaptată profilului
candidatului şi supusă aprobării superiorilor, în raportul cu propunerea de
recrutare.
Recrutarea
elevilor
(a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de
sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în
„problema învăţământ” sau în „problema tineret studios”). Chiar dacă funcţionau
pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator),
elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte
utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de
urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta
culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte
faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa
lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii
critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca
argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu
repetenţia sau cu interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ
superior. Introducerea în reţea se făcea prin semnarea unui angajament, uneori
pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu deosebire pe păstrarea
strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă
condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii
pretins legale în relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor
sau al tutorilor de drept.
Recrutarea în
scopul compromiterii
nu avea ca scop extinderea reţelei informative şi obţinerea de informaţii, ci
izolarea unei persoane sau „destrămarea unui anturaj”. La această metodă se
recurgea în acţiunile complexe de urmărire, dacă alte măsuri de descurajare şi intimidare
eşuau. În timpul falsei recrutări se încălca voit regula de bază a
conspirativităţii: „candidatul” (adică urmăritul) era adus la sediul organelor
Ministerului de Interne în văzul lumii, pentru o „discuţie” care nu dura
suficient pentru a trece drept anchetă şi nu avea consecinţe vizibile asupra
celui în cauză. Astfel, se acredita în rândul anturajului ideea că persoana a
fost recrutată, urmarea fiind izolarea de familie sau de prieteni. În detenţie,
simularea recrutării se făcea fie prin acordarea unor „favoruri” nesolicitate,
dar refuzate altora, fie prin lansarea deliberată a zvonului despre recrutarea
cuiva, având ca efect tot izolarea deplină de ceilalţi deţinuţi. Ca şi
legendarea, recrutarea în scopul compromiterii atestă duplicitatea Securităţii
în raport cu propria retorică şi propria conduită: pe de-o parte, în documentele
oficiale se clamează obligaţia cetăţenească de a colabora, iar pe de alta
această relaţie obligatorie şi pretins legală se instituie prin constrângere,
înşelătorie şi şantaj.
În
ce priveşte informatorii membri de partid, aceştia intră formal în categoria
surselor nerecrutate, adică neînregistrate oficial în evidenţa generală a
reţelei. Exceptând primul deceniu de funcţionare a Securităţii, recrutarea unui
membru PCR s-a făcut numai cu avizul conducerii politice superioare (la nivel
judeţean sau central), dosarul fiind distrus după încetarea legăturii, în cazul
în care fusese deja deschis înainte de înscrierea titularului în partid.
Recrutarea prin constrângere sau prin material compromiţător nu intra în
discuţie,acceptul find de la sine înţeles în virtutea unei sarcini de serviciu
sau a obligaţiilor pe linie partid. Credibilitatea surselor înregimentate
politic era în principiu mai mare decât a celor obişnuite. În mod
corespunzător, sarcinile cu care erau dirijaţi în reţea informatorii membri de partid
deveneau mai importante, iar refuzul colaborării era sancţionat în primul rând politic.
Motivele recrutării membrilor de partid nu diferă de cele valabile pentru
sursele obişnuite, iar modul de lucru era identic: puteau furniza informaţii în
scris sau verbal, primeau nume conspirativ, erau verificaţi, evaluaţi periodic
şi recompensaţi dacă era cazul.
Acordarea
de recompense, întotdeauna consemnată în rapoarte sau în formulare speciale,
semnalează că relaţia ofiţer-informator a decurs perfect. Este cazul ideal, dar
nu şi cel mai frecvent. Majoritatea dosarelor de reţea descriu situaţii în care
dialogul cu sursa e mai degrabă convenţional, iar trasarea şi îndeplinirea
sarcinilor îmbracă forma unor obligaţii de serviciu, de care ambele părţi se
achită fără entuziasm. Prezenţa informatorului în reţea dura atât timp cât
acesta „avea posibilităţi” pe lângă persoanele urmărite, se prezenta la
întâlniri şi rezolva măcar o parte din sarcinile date de ofiţer. Sunt însă
numeroase cazurile de abandonare a sursei cu următoarele motivaţii: rezultate
slabe, „sub posibilităţi”, neprezentare la întâlniri, eschivare în îndeplinirea
sarcinilor, furnizare de informaţii lipsite de valoare sau chiar mincinoase,
sau refuzul deschis şi explicit al colaborării.
În
cazul în care informatorul se dovedea util şi disponibil, era menţinut în reţea
perioade lungi de timp, uneori şi zeci de ani, practic atâta vreme cât putea fi
dirijat pe lângă obiectivul urmărit. Legătura se păstra cu unitatea care îl
avea în reţea şi nu neapărat cu ofiţerul care a făcut iniţial recrutarea: un
informator valoros putea trece în legătura mai multor ofiţeri, din aceeaşi
unitate sau din alta, putea fi reactivat după abandonare – dacă abandonarea nu
s-a făcut din vina sursei – putea avansa dintr-o categorie în alta, cu sau fără
semnarea unui nou angajament, cu acelaşi nume conspirativ sau cu altul diferit
etc.
Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România
Comentarii
Trimiteți un comentariu