Metode de recrutare a informatorilor de către Securitate

      Iată câteva metode de recrutare a informatorilor!     

Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă aprobării şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de introducere a noii surse în reţea. La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”, în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi în străinătate, existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui transfer de serviciu, a unei locuinţe din fondul locativ de stat sau a unui paşaport, intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate controlată ideologic, nevoia de tratament medical greu accesibil etc. La rândul lui, materialul compromiţător putea fi un document extras din dosarul de cadre (şi din care putea rezulta un detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă, declaraţie, denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii sau corespondenţă interceptată, în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri telefonice, o fotografie realizată pe parcursul filajului, şi din care rezulta că persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau întreţinea relaţii extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Recrutarea prin constrângere funcţiona, cu rare excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o colaborare benevolă era foarte puţin probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.). Avantajele acestei metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea „elementelor recalcitrante”, prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea încercărilor de a lua contact cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu apărătorul legal („privilegiu” acordat doar în ultimii ani ai regimului comunist), obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.

       În detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar drepturile deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la medicamente şi asistenţă medicală, dreptul la vizită), şi, respectiv, ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele fizice, privarea de somn, izolarea, carcera, tortura). Mai presus de toate a funcţionat însă şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun recrutaţi pentru supravegherea informativă a deţinuţilor politici.

       Recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în documentele de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic şi, în egală măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate. Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate. Regulile generale ale introducerii unei persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente patriotice: „punctarea” candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte surse şi prin rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor superiori, asigurarea conspirativităţii. Recrutarea se putea face la locul de muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă conspirativă, în biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.

       Legenda era o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor apropiaţi), folosirea de argumente fictive fiind practicată în cazul celor care nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să colaboreze, şi nici nu puteau fi convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua, ofiţerul folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi legenda, varianta de retragere era pregătită din timp, adaptată profilului candidatului şi supusă aprobării superiorilor, în raportul cu propunerea de recrutare.

       Recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în „problema învăţământ” sau în „problema tineret studios”). Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu repetenţia sau cu interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ superior. Introducerea în reţea se făcea prin semnarea unui angajament, uneori pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu deosebire pe păstrarea strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii pretins legale în relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor sau al tutorilor de drept.

       Recrutarea în scopul compromiterii nu avea ca scop extinderea reţelei informative şi obţinerea de informaţii, ci izolarea unei persoane sau „destrămarea unui anturaj”. La această metodă se recurgea în acţiunile complexe de urmărire, dacă alte măsuri de descurajare şi intimidare eşuau. În timpul falsei recrutări se încălca voit regula de bază a conspirativităţii: „candidatul” (adică urmăritul) era adus la sediul organelor Ministerului de Interne în văzul lumii, pentru o „discuţie” care nu dura suficient pentru a trece drept anchetă şi nu avea consecinţe vizibile asupra celui în cauză. Astfel, se acredita în rândul anturajului ideea că persoana a fost recrutată, urmarea fiind izolarea de familie sau de prieteni. În detenţie, simularea recrutării se făcea fie prin acordarea unor „favoruri” nesolicitate, dar refuzate altora, fie prin lansarea deliberată a zvonului despre recrutarea cuiva, având ca efect tot izolarea deplină de ceilalţi deţinuţi. Ca şi legendarea, recrutarea în scopul compromiterii atestă duplicitatea Securităţii în raport cu propria retorică şi propria conduită: pe de-o parte, în documentele oficiale se clamează obligaţia cetăţenească de a colabora, iar pe de alta această relaţie obligatorie şi pretins legală se instituie prin constrângere, înşelătorie şi şantaj.

      În ce priveşte informatorii membri de partid, aceştia intră formal în categoria surselor nerecrutate, adică neînregistrate oficial în evidenţa generală a reţelei. Exceptând primul deceniu de funcţionare a Securităţii, recrutarea unui membru PCR s-a făcut numai cu avizul conducerii politice superioare (la nivel judeţean sau central), dosarul fiind distrus după încetarea legăturii, în cazul în care fusese deja deschis înainte de înscrierea titularului în partid. Recrutarea prin constrângere sau prin material compromiţător nu intra în discuţie,acceptul find de la sine înţeles în virtutea unei sarcini de serviciu sau a obligaţiilor pe linie partid. Credibilitatea surselor înregimentate politic era în principiu mai mare decât a celor obişnuite. În mod corespunzător, sarcinile cu care erau dirijaţi în reţea informatorii membri de partid deveneau mai importante, iar refuzul colaborării  era sancţionat în primul rând politic. Motivele recrutării membrilor de partid nu diferă de cele valabile pentru sursele obişnuite, iar modul de lucru era identic: puteau furniza informaţii în scris sau verbal, primeau nume conspirativ, erau verificaţi, evaluaţi periodic şi recompensaţi dacă era cazul.

      Acordarea de recompense, întotdeauna consemnată în rapoarte sau în formulare speciale, semnalează că relaţia ofiţer-informator a decurs perfect. Este cazul ideal, dar nu şi cel mai frecvent. Majoritatea dosarelor de reţea descriu situaţii în care dialogul cu sursa e mai degrabă convenţional, iar trasarea şi îndeplinirea sarcinilor îmbracă forma unor obligaţii de serviciu, de care ambele părţi se achită fără entuziasm. Prezenţa informatorului în reţea dura atât timp cât acesta „avea posibilităţi” pe lângă persoanele urmărite, se prezenta la întâlniri şi rezolva măcar o parte din sarcinile date de ofiţer. Sunt însă numeroase cazurile de abandonare a sursei cu următoarele motivaţii: rezultate slabe, „sub posibilităţi”, neprezentare la întâlniri, eschivare în îndeplinirea sarcinilor, furnizare de informaţii lipsite de valoare sau chiar mincinoase, sau refuzul deschis şi explicit al colaborării.

      În cazul în care informatorul se dovedea util şi disponibil, era menţinut în reţea perioade lungi de timp, uneori şi zeci de ani, practic atâta vreme cât putea fi dirijat pe lângă obiectivul urmărit. Legătura se păstra cu unitatea care îl avea în reţea şi nu neapărat cu ofiţerul care a făcut iniţial recrutarea: un informator valoros putea trece în legătura mai multor ofiţeri, din aceeaşi unitate sau din alta, putea fi reactivat după abandonare – dacă abandonarea nu s-a făcut din vina sursei – putea avansa dintr-o categorie în alta, cu sau fără semnarea unui nou angajament, cu acelaşi nume conspirativ sau cu altul diferit etc.

 

Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România