Integrarea Dobrogei în granițele României

          Preliminariile şi Congresul de la Berlin însuşi au ilustrat, cu prisosinţă, acest spirit. Pentru diplomaţia românească miza o constituia, se ştie, Basarabia, revendicată „cu o hotărâre de neclintit", ca „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională" de către ţarul Alexandru al II-lea2. Ea întrunea, laolaltă, o chestiune de suveranitate, de legitimitate istorică, temei de reprezentare a unui interes european, asimilat raţiunii de existenţă a statului, întruchiparea contextuală a principiului naţional. Iată de ce, „campania" românească „de la San Ştefan o la Berlin" s-a înfăţişat, cvasiexclusiv, ca o „bătălie pentru Basarabia", întemeiată pe votul unanim al Camerelor din 26 ianuarie/7 februarie 1878 de dezavuare de principio a spolierii sub orice formă3 şi recuzare a alternativei compromisului pe terenul interesului naţional. Prin prisma „contextului imediat", al predicţiilor privind costurile şi riscurile integrării, Dobrogea era, aşadar, „condamnată" condiţiei de subiect subsidiar şi invocarea legitimităţii reunirii sale, concomitent cu raptul Basarabiei, era socotită inoportună. Ea putea fi suspectată de consimţire tacită la principiul compensaţiilor şi, consecutiv, complicitate la propria spoliere; era un demers superfluu, câtă vreme o „înţelegere" româno-rusă privind Dobrogea — încă provincie otomană —era lipsită, de jure, de obiect, parte a condiţiilor de pace dictate Porţii de către ţar şi supuse, imperativ, cenzurii Puterilor, conform exigenţelor de „ordine" europeană. în sfârşit, pledarea cauzei Dobrogei, asociată intransigenţei în chestiunea „schimbului teritorial", lăsa loc speculaţiilor privind abandonarea deliberată a unui teritoriu naţional, ipostază cu consecinţe imprevizibile, sau abordarea voit duplicitară, spre a apropia forma compromisului.

       Conştiinţa publică românească era, prin urmare, confruntată cu o dilemă dramatică — consacrarea unei restituţii istorice, concomitent cu siluirea dreptului, a legitimităţii — şi aceasta se cerea conciliată fără a leza eşafodajul politicii de stat naţional. Iată de ce, în împrejurările posterioare încheierii Tratatului de la San Stefano, raţiunea de stat a dictat clasei politice să recuze, imperativ, alternativa „schimbului teritorial" pretins de Rusia, ca mijloc de anexare a Basarabiei; opţiunea nu presupunea însă, implicit, refuzul restaurării suveranităţii României asupra unei părţi a teritoriului naţional. Discreţia a priori a diplomaţiei româneşti privind Dobrogea, până la sancţiunea europeană a reunirii, se circumscria, astfel, politicii de tatonare şi promovare tacită a unei soluţii în termeni compatibili intereselor naţionale. într-un „ceas" al Europei când forţa prima asupra dreptului, România nu trebuia să-şi ipotecheze viitorul făcând compromisuri de principiu. Ea „accepta cu recunoştinţă" ceea ce marile puteri i-ar fi acordat în Dobrogea — declara semnificativ primul ministru I.C. Brătianu — dar nu-şi punea în joc onoarea de a o obţine cu preţul unei părţi a pământului său1. Nevoită să suporte racilele „ordinei" europene căreia, implicit, îi era parte, România n-a putut evita să fie victima politicii de compensaţii a Puterilor; a refuzat, însă, în temeiul intereselor de neam, condiţia de „ţară a compensaţiilor". Printr-un exerciţiu de tenacitate şi rafinament, diplomaţia românească a reuşit să evite soluţia compromiţătoare a „schimbului teritorial" prescrisă la San Stefano. „Aranjamentul de ordine europeană" convenit în cuprinsul Tratatului de la Berlin „reunea" astfel Dobrogea la România, în succesiunea directă de la Imperiul otoman, conferind actului caracterul de „restabilire a unei străvechi stăpâniri" şi „consacrare a unui interes european la gurile Dunării".

     Evoluţia între vehemenţa şi pertinenţa atitudinii publice faţă de reunirea Dobrogei, de la perceţia radicală ca „atentat la viaţa noastră ca naţiune", „preţul Basarabiei", „măr al discordiei" menit să submineze statul român, la asumarea deciziei Puterilor ca act restitutiv şi întărirea unui mandat european, ilustrează această turnură. Nu întâmplător, reacţiilor emoţionale iniţiale — din presă sau de la tribuna Parlamentului — le-au urmat analize lucide, pertinente, în contextul cărora teme majore privind destinul naţional au fost adâncite, dezvoltate, reconsiderate din perspectiva integrării Dobrogei. Bunăoară, cuprinderea sa între condiţiile de garanţie a viabilităţii şi propăşirii statului român prin prisma intereselor europene angajate şi care se cereau prezervate. Trei au fost, în esenţă, raţiunile invocate: nevoia de contrabalansare a accesului Rusiei la Dunăre, spre a bara aici, în lipsa Basarabiei, expansiunea panslavistă, printr-un corp etnic latin care să separe „blocul" slav1; menirea de a „paraliza" antagonismul austro-rus şi a trăi „prin însuşi noi, „în de afară de orice influenţă exclusivă", ca garanţi aî păcii Ia „porţile Orientului"- şi temei de speranţă la protecţia „Europei"; cuprinderea spaţiului balcanic în sfera de securitate a României, atât de sensibilă la „comoţiunile" echilibrului politic peninsular, subminat de imixtiunile austro-ruse şi riscând să zădărni-. ceaşcă orice act de voinţă naţională.

       Dobrogea românească oferea, sub acest raport, câteva atuuri: reînnoia — prin controlul ţărmului drept al Dunării — mandatul european încredinţat ţării „pe tăcute", la 1856, „de a păzi libertatea celei mai importante artere a negoţului răsăritean", „veghind, spre a fi protejată"; rupea, pe de altă parte, „formidabila unitate a rasei slave" într-o regiune în care Rusia voia să fixeze un pilon al „punţii" spre „lumea" Balcanilor; îngăduia, în altă ordine de idei, o prezenţă mai activă a României în problematica — de interes european — a zonei de contiguitate ponto-balcanice.

       Chiar şi pledoaria criticilor alipirii Dobrogei a invocat, semnificativ, considerente din aceeaşi arie ideatică; fără a contesta legitimitatea actului, acestea anticipau riscuri majore pentru existenţa suverană a statului, relevând, „în oglindă", conştiinţa convergenţei destinului provinciei cu devenirea naţiunii române. Nelinişti stârnea, de pildă, prespectiva virtuală a „rusificării" Bulgariei — „bază de operaţii a mişcării de expansiune panslaviste" — şi compromiterii, ipsofacto, a autorităţii Comisiei Europene a Dunării, redusă Ia condiţia de „insulă cosmopolită în mijlocul unei mări ruseşti". Provizoratul posesiunii Dobrogei — „drumul cel mai drept al ruşilor" spre Balcani — era, în această viziune, o opţiune premeditată a ţarului, menită a ne lega la lanţul panslavismului, sfârşind „prin a dispare ca naţiune". Ameninţărilor predictibile la libertatea gurilor Dunării, „cheia mântuirii noastre", după expresia lui M. Kogălniceanu, riscul unor convulsii cu substrat naţional, într-un spaţiu geopolitic lesne inflamabil de puterile vecine interesate, le adăuga noi factori de subminare a misiunii de „stabilitate şi civilizaţiune", care întemeia raţiunea de existenţă europeană a statului român.

       Legislaţia integrării a fost consecventă în promovarea acestei opţiuni. O probează şi conceperea sa ca operă de construcţie politică a „convieţuirii" şi „uniunii", ţinând „în echilibru şi în bună pace elementele cele mai diverse" din „Orientul în miniatură" dobrogean, ca alternativă la „politica forţei brute", asociată anexiunii formale. Iată de ce criteriul de evaluare a progresiunii procesului nu era acela al „legilor cu grămada", ci socotea M. Kogălniceanu, apropierea treptată, naturală a naţionalităţilor de „uzurile si moravurile noastre", „luminând cu încetul şi fără de comoţiuni sociale spiritul public", până la conversia deplină a Dobrogei ca „societate românească" transdanubiană. O reformă silnică", transplantând brusc, fară tranziţie, instituţii moderne într-o societate tradiţională, eterogenă etnic, ameninţa să submineze pacea socială, stabilitatea statului, dar să şi inducă reacţii refractare Ia cerinţele schimbării. „Datoria de naţionalitate înainte de toate, datoria de românism, datoria de sentinelă latină la Dunăre" impunea de aceea „părinţilor spirituali" ai legislaţiei integrării opţiunea pentru „regimul excepţional" regulamentar (noiembrie I878~martie 1880) şi legal (1880-1914).

      Regulamentul de administraţie publică asupra organizaţiunii judecătoreşti, competenţei şi. procedurii autorităţilor judecătoreşti (11 noiembrie 1878) şi Regnlamentul pentru împărţirea şi organizarea administrativă (13 noiembrie 1878), cele relativ la stabilirea şi perceperea impozitelor (14 noiembrie 1878), servicii vamale, administraţia domeniilor şi pădurilor statului (18 noiembrie 1878)4 au ilustrat prima perioadă, menită să creeze structuri funcţionale compatibile acelora din restul ţării, să consacre autoritatea de stat românească şi să genereze astfel premisele abordărilor de fond în legislaţia integrării. Noua etapă — a regimului legal excepţional — a evoluat sub imperiul compromisului necesar între cerinţe legitime ale societăţii dobrogene şi constrângeri inerente tranziţiei desfăşurate la scara întregului organism social românesc. Intre aceste variabile, implicite dinamicii integrării, interesul naţional a fost, constant, un criteriu de referinţă suveran, care a inspirat concepţia, finalitatea, ca şi limitele legislaţiei privind Dobrogea.

      Legea pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880 a transpus simptomatic acest spirit de „libertate raţionabilă", cum se exprima un deputat liberal, statuând cadrul principial, eşafodajul instituţional al integrării depline, înconjurat însă de clauze restrictive care perpetuau caractere de excepţie privind drepturile electorale, achiziţia de proprietăţi imobiliare rurale în stânga Dunării, nereprezentarea parlamentară, îmbinarea principiului electiv cu numirea consilierilor judeţeni, prerogative mai largi conferite prefectului, numirea primarilor de către ministrul de Interne şi prefect, inexistenţa Curţii cu juri. Motivate de starea spiritului public şi sechele istorice cu implicaţii în sfera intereselor de stat, acestea erau concesii pretinse de prioritatea caracterului de „lege naţională", „făcută pentru nimic alt decât pentru ca Dobrogea să facă parte din România şi locuitorii ei să se asimileze încetul cu încetul şi să devină români".

      La rândul său, concepţia legislaţiei în materia proprietăţii imobiliare rurale, începând cu legea organică din 3/15 aprilie 1882 şi reglementările privind împroprietărirea veteranilor Războiului Independenţei şi urmaşilor lor  au pus în lumină conotaţii naţionale ce tranşeend motivaţiei comune de transpunere modernă a regimului de drept funciar din Dobrogea şi temei al unor prefaceri structurale sociale, economice, demografice în provincie. Ele au mizat şi pe implicaţii mai adânci, care să ofere României premisa „posesiunii reale" asupra Dobrogei, o „garanţie socială, militară şi naţională", tinzând la „redefinirea unei frontiere... nu numai naturală, dar etnică dincolo de fluviu", într-un spaţiu geopolitic vulnerabil.

       Consacrarea în Constituţia revizuită din 1884 a cuprinderii judeţelor din dreapta Dunării în Regatul României, împreună cu care formau „un singur stat indivizibil" şi extinderea apoi a legii de organizare judecătorească (1909, 1912, 1913) au întrunit condiţiile abordării etapei finale a deplinei asimilări cetăţeneşti a locuitorilor Dobrogei. Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din judeţele Constanţa şi Tulcea din 19 aprilie 1909 — modificată ulterior în 1910 şi 1912 — consacră astfel, la capătul unui proces de acumulări graduale, care au epuizat premisele regimului excepţional, „încorporarea definitivă" a Dobrogei, o „operă de închegare naţională", cum o caracteriza Ion I.C. Brătianu. Totodată, într-un context internaţional tot mai preocupant faţă cu statu quo-ul balcanic — considerat vital în strategia promovării „intereselor de neam" — România răspundea astfel şi cerinţei „de a se înfăţişa perfect unificată din Carpaţi până spre Balcani" şi a-şi consolida autoritatea morală „de a reclama drepturi de liberă dezvoltare pentru fraţii subjugaţi, în spiritul rasei noastre".

      Transpus în contextul problematicii societăţii româneşti, procesul integrării Dobrogei repudiază aparenţa de succesiune aleatorie de legi, guvernată de o voinţă arbitrară, dezvăluind opţiuni politice care sublimează doar juridic stări de fapt sau instituţii" ce se cer asimilate social, sub imperiul raţiunii de stat. De aici, dubla perspectivă în care se cuvine înţeles procesul: de modernizare a societăţii dobrogene, grevată de „carcasele suprastructurale" impuse de cuceritor — natura specială a proprietăţii, mentalităţi si instituţii anacronice, eterogenitate etnică, economie tradiţională vitregită de deturnarea fluxurilor inter-româneşti; sincronizarea paşilor cu dinamica şi complexitatea prefacerilor înnoitoare din societatea-niamă, ea însăşi supusă „şocului schimbării", asimilat ca imperativ al existenţei. In această perspectivă, experienţa regimului excepţional, dincolo de caracterele sale frustrante, reproductive, inspiră concluzia oportunităţii sale; este un rău necesar, este chiar preludiul, faza de acumulări indispensabile integrării depline. Sincronismul celor două procese, ambele de incontestabilă stringenţă, relevă, totodată, constrângerile care au grevat dinamica înnoirilor: eşalonarea priorităţilor şi limitele posibilităţilor într-o societate dizarmonică. între necesităţi şi posibilităţi, mereu supralicitate de complexitatea cerinţelor unei societăţi în schimbare accelerată, realitatea a impus filtrul oportunităţilor. Prin această prismă, regimul excepţional se vădeşte a fi ipostaza politică a opţiunii pentru evoluţia „cu două viteze" a înnoirilor structurale pe ambele maluri ale Dunării, având drept ţintă integrarea. Este, în sfârşit, „instituţia" conjuncturală care a îngăduit conservarea caracterelor de specificitate ale Dobrogei de la identitatea etno-culturală a alogenilor, la natura relaţiilor agrare.

       Starea administraţiei a fost, la rându-i, rezultanta unui complex de factori ţinând de stadiul retardat al societăţii, mentalităţi, spirit civic, organizare instituţională, resurse umane, conjugaţi tarelor implicite regimului excepţional. Precarităţii factorilor locali de sinteză şi promovare a intereselor Dobrogei, inconsistenţa aportului instituţional i-a subminat şansele reuşitei, transferând în planul carenţelor umane dis funcţionali taţi de., sistem. Finalitatea operei administrative de integrare a „României transdanubiene", dincolo de vicii umane şi istorice, speranţe amânate, sacrificii prelungite şi contestări, este, în ultimă instanţă, proba durabilă în judecata istoriei.

      In „oglinda" concepţiei şi practicii integrării Dobrogei putem discerne, mai nuanţat, şi accepţiunea românească atribuită actului reunirii din 1878. Moment de întregire a statului român în frontierele sale istorice legitime, reunirea Dobrogei nu a fost un act de unire naţională în accepţiunea îndeobşte consacrată. Actul de voinţă naţională, motivat de conştiinţă şi ca finalitate a unei mişcări politice organizate, nu mai are corespondenţă deplină în Dobrogea. EI este doar un act conclus la nivelul elitei politice, de a afirma voinţa ţării şi a nu admite „trocul"; de a transpune un act de voinţă a Puterilor, în spiritul „filosofiei" politice a timpului, în termeni compatibili cu dreptul istoric şi interesele naţionale. Nu împlinirea unei noi etape în dezvoltarea statului, ca act de energie naţională, aştepta validarea sa europeană, ci voinţa „Europei" se cerea consacrată de Corpurile reprezentative ale naţiunii. Ea corespundea, însă, unui drept istoric străvechi prin care „concertul european" sarisfăcea, totodată, interese de echilibru în spaţiul atât de sensibil al gurilor Dunării. în mod evident însă — examenul critic o probează — alipirea Dobrogei nu a fost o anexiune. Este, cum l-au consacrat chiar diplomaţii întruniţi la Berlin, un act de „reunire", cu înţelesul de întrupare, încorporare, reintegrare.

 

Sursa: Coord. Gheorghe Platon, Istoria românilor, Vol. VII, TOM. II