Fărmițarea politică a Italiei

      Avântul comercial şi meşteşugăresc a asigurat, mai ales din secolul al XI-lea, întărirea oraşelor din nordul Italiei, care pentru a-şi apăra interesele economice au încercat pe orice cale să-şi sporească libertăţile în raport cu puterea politică. Profitând de incapacitatea împăratului de a-şi exercita puterea efectivă în zonă, mai ales în contextul luptei pentru investitură, comunele italiene obţin largi privilegii care le permit pe termen lung să se manifeste ca republici urbane independente. Această libertate a oraşelor este mai rar întâlnită în zonele centrale şi sudice, unde autoritatea statului papal şi mai ales a regatelor Siciliei şi ulterior al Neapolelui exercită încă un control puternic. De slăbirea puterii împăratului au profitat şi unii feudali locali, care au constituit principate teritoriale independente. locali, care au constituit principate teritoriale independente.

      În aceste condiţii, în Italia se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui). Orientările economice diferite şi divergenţa interselor politice aduc adesea oraşele şi statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este cel ce-i opune în timpul luptei pentru investitură pe partizanii împăratului, ghibelinii (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor), partizanilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Stuafenilor). În mare, oraşele din nord sunt guelfe, iar cele din centru şi Toscana se împart între guelfi (Florenţa, Pisa) şi ghibelini (Sienna). Foarte adesea însă aceste denumiri nu mai desemnează atitudinea politică a unui grup urban, ci lupta pentru putere între diferite facţiuni.

      Venetia intemeiată în insulele din lagună prin secolul al V-lea de populaţia ce se retrăgea din calea invaziilor barbare, a căpătat repede un rol comercial important, mai ales datorită relaţiilor cu Orientul prin Imperiul bizantin, sub autoritatea nominală căruia a continuat să se afle. Din secolul al X-lea constatăm o autonomie din ce în ce mai mare, concretizată în intituţiile oraşului definit ca o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea centrală, cu funcţii însă mai mult reprezentative şi limitate de o serie de instituţii aparţinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea aparţinea de fapt Marelui Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane, recrutate din rândul nobilimii şi patriciatului, şi care în 1297 se închide în faţa pătrunderii reprezentanţilor din familii mai noi. Din rândul acestuia, în secolul XII-XIII se desprind alte instituţii, menite să asigure o mai mare eficienţă a deciziilor. Micul consiliu, din care făceau parte dogele şi 6 consilieri; Senioria, alcătuită din Micul consiliu şi cei trei şefi ai Tribunalului suprem; Senatul, din care făceau parte 60 de membri ai Marelui consiliu. Pentru a împiedica tentativele de răsturnare a ordinii constituite, în secolul al XIV-lea a fost creat Consiliul celor 10, însărcinat cu supravegherea cetăţenilor, care constituia de fapt o adevărată poliţie politică, ridicând la rang de practici curente spionajul şi delaţiunea.

      Genova, principala rivală comercială a Veneţiei, era condusă de un doge, împreună cu un Mare Consiliu.

      Florenţa s-a desprins în secolul al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana şi s-a organizat în comună condusă de consiliul celor 12 consuli şi consiliul format din cca. 100 cetăţeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmării politice a breslelor, conducerea oraşului se restructurează, în componenţa Senioriei, principalul organ de conducere, intrând reprezentanţi ai breslelor mari şi mijlocii, care prin Sentinţele dreptăţii din 1293 împiedică accesul la funcţii al membrilor familiilor nobiliare şi patriciene vechi. Mai exista un gonfalonier (stegar) al dreptăţii (judecător suprem şi comandant al trupelor urbane) şi, începând din secolul al XIV-lea, 8 priori (reprezentanţi) ai breslelor.

      În secolele XIII-XIV şi în alte oraşe italiene au avut loc transformări ale regimurilor social-politice, în condiţiile afirmării unor pături sociale noi, dornice să participe la conducere sau datorită ambiţilor unor familii dornice să-şi impună conducerea personală. Luptele erau duse frecvent prin intermediul unor comandanţi de mercenari, condotierii, care puteau să preia pe seama lor puterea, cum s-a întâmplat la Milano, unde Francesco Sforza instaurează în 1450 o nouă dinastie ducală.

      Alte principate teritoriale importante erau în nord-vestul Italiei ducatul Savoiei, marchizatele de Monferrat şi Saluzzo.

      În sudul Italiei, dominaţia bizantină s-a menţinut până prin secolul al IX-lea, când arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul al XI-lea, Sicilia şi sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfârşitul secolului al XII-lea, printr-o alianţă matrimonială, regatul celor două Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), încearcă să facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocenţiu al IV-lea, pentru a slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic cel Sfânt. Stăpânirea franceză este eliminată însă din insulă în 1382, în urma unei răscoale cunoscută sub numele de „vecerniile siciliene”. Regele Pedro de Aragon, susţinut şi de papa Grigore al X-lea, cucereşte Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea şi sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii este reunificat sub stăpânirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeană.

       În centrul Italiei se găsea statul papal, constiuit în urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Puterea temporală a papei a fost contestată în timpul unor mişcări populare ce urmăreau instaurarea republicii la Roma, precum cea condusă de Arnaldo da Brescia (1143-1155) sau cea din 1347 a lui Cola di Rienzo. Între 1309-1378 papa nu mai rezidează la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice.

       Relaţiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat şi colaborări, mai ales în faţa unui duşman comun. Astfel, împăratul german Frederic I, sperând să profite de rivalităţile dintre oraşele italiene, încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opoziţia Milanului atrage după sine distrugerea oraşului, dar italienii se unesc în liga lombardă, care este victorioasă în faţa împăratului, la Legnano.

       Dintre rivalităţile cele mai pronunţate, merită amintite cele existente în secolele XII-XIV între Amalfi, Pisa, Florenţa, Genova, Veneţia. Cea dintre Veneţia şi Genova, având ca miză dominaţia în Mediterana orientală şi în Marea Neagră a contribuit la slăbirea ambelor republici.

      Secolul al XV-lea este marcat de conflictele Florenţa, Veneţia, Milano, statul papal şi regatul angevin de Neapole. În luptele dintre ele începe să se pună în practică principiul echilibrului (1454, Liga de la Lodi), ce consta în realizarea unor alianţe care să nu îngăduie nici unui stat să dobândească preponderenţa în peninsulă. Acest echilibru s-a menţinut până la războaiele italiene, începute de Franţa la sfârşitul secolului al XV-lea, şi care au contribuit la extinderea dominaţiilor străine în Italia.

 

Sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievală, sec. V-XV