Conjurația lui Catilina

      Lucius Sergius Catilina, care, după ce ocupase o poziţie generatoare de violenţe, printre adepţii lui Sulla, trecuse de partea popularilor radicali. Imoral după ce fusese pretor în 68 î.C, Catilina guvernase Africa în 67-66, unde atestase un comportament abuziv şi o devorantă sete de înavuţire. Revenit la Roma, în 66 î.C. încercase să candideze la consulat, dar, fiind acuzat de gestionare coruptă, fusese împiedicat să candideze de consulul Volcatius Tullus. Se asociase cu cei doi consuli desemnaţi pentru 65 î.C, Publius Autronius Paetus şi Publius Comelius Sulla, nepotul de frate al dictatorului, de asemenea „casaţi" din viitoarea demnitate pentru acuzaţii similare. îi înlocuiseră cei doi acuzatori ai lor, Lucius Aurelius Cotta şi Lucius Manlius Torquatus. Paetus, Comelius Sulla şi Catilina concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să devină dictator şi Caesar magister equitum. S-a renunţat la această conspiraţie, iar Catilina, susţinut de optimaţi, care sperau, poate, să-l recupereze politic, şi de Hortensius, avocat strălucit, a fost achitat de tribunalul de luptă împotriva corupţiei. Zadarnic Catilina a candidat din nou în 64 î.C, sub oblăduirea lui Crassus şi a lui Caesar, şi în 63 î.C, pentru anul. înfrânt din nou şi aparent abandonat de capii popularilor, Catilina a iniţiat o mişcare politică de amploare, bazată pe numeroşi dezmoşteniţi ai soartei, îndeosebi pe veterani ai lui Sulla, care îşi pierduseră proprietăţile agricole din pricina gestionării lor deficitare. La această mişcare, cunoscută sub numele de conjuraţia lui Catilina, aderaseră şi magistraţi în funcţiune.

     Adepţii mişcării lui Catilina plănuiau o lovitură de stat, care ar fi trebuit să înceapă cu asasinarea lui Cicero. Conspiratorii aspirau la transformări profunde ale mecanismelor instituţionale, ştergerea datoriilor contractate de partizanii lui Catilina, o reformă agrară profundă, poate chiar o reîmpărţire a averilor, la Roma şi în Italia. Catilina conta nu pe plebea nevoiaşă a Romei, ci pe restul Italiei. Emisarii săi căutau recruţi pretutindeni, printre păstorii din Bruttium, ca şi printre gladiatorii de la Capua. Prin excelenţă se bazau pe Etruria, unde invocau suportul atât al victimelor confiscărilor proprietăţilor rurale, cât şi al beneficiarilor acestor confiscări abuzive, care îşi vânduseră ogoarele.  Deoarece Crassus era prea bogat ca să colaboreze cu o răsturnare socială radicală, între Crassus şi Caesar începuse o luptă surdă pentru întâietate în facţiunea popularilor.

       Mişcarea a sfârşit prin a eşua. O asemenea mişcare era prea amplă pentru a păstra secretul proiectelor sale. Cicero află de planurile conspiratorilor, le dezvăluie senatului la 23 septembrie; obţine votarea unui senatus consultum ultimum şi deci proclamarea stării de urgenţă pe 22 octombrie. Iar, în 2 noiembrie, rosteşte în senat, unde mulţi patres şovăiau (Catilina era un patrician important!), o cuvântare fulminantă. Cere insistent conducătorului mişcării, prezent la reuniune, să părăsească Roma, pentru a fi declarat „duşman public", hostis publicus. Este prima Catilinară. Vor urma alte trei. Catilina se apără fără succes şi trebuie să abandoneze Cetatea. Se refugiază în Etruria, unde îşi improvizează o armată. In continuare, Cicero dobândeşte lichidarea fizică a complicilor lui din Roma, care încercaseră să câştige susţinerea allobrogilor din Gallia narboneză: ceea ce denota înaltă trădare. După execuţia lor, la 5 decembrie 63, Cicero va striga în faţă poporului: „au trăit", uixerunt. In sfârşit, o armată consulară va zdrobi, în ianuarie 62 î.C, la Faesulae trupele improvizate în Etruria de către Catilina, căzut pe câmpul de luptă.

 

Sursa: Eugen Cizek, Istoria Romei