Condiția țăranilor în Evul Mediu

      Fie că e desemnat ca "manant" (din latinul manere = a rămîne), ca "villan" (locuitor al unei villae) sau ca "şerb", ţăranul medieval duce o viaţă dură şi grea. Toţi ţăranii sînt supuşi unui stăpîn, seniorul proprietar al domeniului, care, desigur, îi apără, dar, mai ales, îi conduce, îi pedepseşte şi profită în mod esenţial de munca lor.

      Dacă nu era cu adevărat un sclav, şerbul medieval nu era nici un om liber. Îi era interzis să devină călugăr sau preot. Nu putea da în j udecată, nici să dispună liber de bunuri le sale. Nu era recrutat în serviciul de oaste, cu excepţia Germaniei, unde exista, după cum am văzut, o cavalerie servilă. Nu putea să se mişte liber, fiind l egat de senior printr-o legătură personală, apoi de pămînt (de "glie") în cazul şerbi ei autentice (legat de concesionarea unei posesiuni servile), şi ameninţat în permanenţă de stăpîn în virtutea dreptului de urmărire. În afara sarcinilor menţionate mai sus, senionl l putea, după bunul său plac, să-i impună şerbului munci de tot felul - corvezi şi dări care se constituiau în aşa-numita "tai llc" (dare excepţională). Toate aceste îndatoriri erau ereditare şi făceau din şerb un om inferior, dispreţuit de toată lumea, chiar şi de ţăranii din vecinătate, care se bucurau de ceva mai multă  libertate decît el.

       Nu toţi ţăranii, într-adevăr, erau supuşi şerbiei. În afara proprietarilor liberi , care scăpau de îndatoririlor seniorale, încă un mic număr de ţărani dependenţi (vii/ani) mai rămîneau, în principiu, stăpîni pe mişcările lor. Adică se puteau căsători şi-şi puteau transmite bunurile liber, plătind doar o taxă minimă. Depindeau însă de senior în privinţa pămînturilor lor, care le fuseseră concesionate. Întîi pentru că între şerbi şi oamenii liberi existau o întreagă scrie de statute intermediare ; apoi , pentru că această realitate a variat mult în timp şi spaţiu. Se ştie, de exemplu, că regiuni precum Picardia, Normandia, Lombardia şi Saxonia nu au cunoscut şerbia, că ca s-a implantat cu greu în Germania, dar că, în shimb, numărul de şerbi a fost aici cu mult mai mare decît oriunde altundeva. Atîta vreme cît seniorul avea nevoie de mînă de  lucru agricolă masivă, el extindea practica şerbiei, ceea ce-i îngăduia să-şi menţină ţăranii pe domeniu . Mai tîrziu, cînd progresul economic şi gustul crescînd pentru produse le de lux i-au incitat pe seniori şă-şi înmulţească disponibilităţile financiare, ei au hotărît să-i elibereze pe şerbi , fie individual, fie colectiv, sub forma chartelor de eliberare ale prinţilor, regilor, oraşelor şi comunităţilor religioase.

      Păstrîndu-şi dreptul de preemţiune (dominium eminens) asupra posesiuni lor pe care le concesiona ţăranilor săi, seniorul primea, de pe fiecare lot (mamă), o taxă în bani sau natură : censul. În virtutea, apoi , a dreptului său de comandă (bannus), el putea impune ţăranilor dependenţi (şi o făcea de fiecare dată) să participe la apărarea colectivă a domeniului, efectuând gratuit anumite munci obligatorii : construirea baricadelor, repararea zidurilor castelului, întreţinerea drumurilor şi şanţuri lor, servicii domestice faţă de cavaler etc. Şi tot cu titlu de "banalităţi", el îi putea obliga să folosească, în schimbul unei taxe, moara, cuptorul sau teascul senioral .

       Nevoiţi să dea o parte din slaba lor recoltă seniorului, ţăranii duceau, deci, o viaţă mizeră, cel mai mic incident putîndu-i arunca într-o mizerie încă şi mai adîncă. O perioadă de secetă sau de inundaţii putea, astfel, distrugîndu-le recolta, să determine sărăcia lucie, foametea, urmate adesea de multiple epidemii. Puţini erau cei care puteau scăpa condiţiei lor pentru a trece în categoria aşa-numiţilor ministeriale, în care şerbii sînt folosiţi de senior pentru a supraveghea munca celorlalţi, pentru a colecta taxele, a apăra pădurea împotriva braconierilor. Instalaţi şi hrăniţi la castel sau pe o posesiune, aceştia erau urîţi de ţărani; puteau, în schimb, dobîndi avere şi putere, ba chiar, în anumite ţări precum Germania şi Italia, puteau fi admişi în rîndul cavalerilor. Mulţi dintre ei au fost, însă, primele victime ale violentelor revolte ţărăneşti - jacqueries - care au însîngerat periodic satele Occidentului începînd cu anul 1 000 şi care, peste tot, au fost reprimate cu o sălbăticie pe măsură.

 

Sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol.II