Condiția femeii în Evul Mediu

     Spre deosebire de bărbaţi, care atunci când aparţin elitelor beneficiază de o serie de privilegii, femeile, indiferent de statutul lor social, sunt considerate drept fiinţe inferioare şi adesea tratate ca atare. In raport cu restul societăţii, femeile din elită se pot bucura de o situaţie mai bună decât unii bărbaţi din clasele inferioare, dar în cadrul familiei, poziţia lor este întotdeauna subalternă, considerându-se că au nevoie de un protector şi de un şef masculin.

     Poziţia inferioară a femeii în societate şi în familie este o caracteristică a societăţilor mediteraneene, operele medicilor şi filosofilor oferind justificări ideologice în acest sens. In concepţia greco-romană despre femeie, aceasta este văzută ca o fiinţă incompletă, mai puţin perfectă decât bărbatul. Medicii crezuseră că au observat că alcătuirea corpului femeii e similară celei a bărbatului, cu deosebirea că aceasta e mai slabă din punct de vedere fizic, ceea ce se traduce şi într-o inferioritate intelectuală. Intrucât se considera că organele sexuale ale femeii sunt identice cu ale bărbatului, dar aşezate în interiorul corpului, femeia nu e decât un bărbat ratat, care încă din timpul gestaţiei nu a reuşit să dobîndească o complexitate satisfăcătoare. De aceea, naşterea unei fete era considerată o eroare a naturii, iar abandonarea nou-născuţilor de sex feminin era mult mai frecventă decât cea a băieţilor. Această părere despre femeie ca fiinţă nedesăvîrşită a fost popularizată inclusiv de Aristotel, a cărui operă a avut o influenţă covârşitoare asupra Occidentului medieval începând cu redescoperirea filosofiei sale în secolul al XII-lea.

     Creştinismul aduce o oarecare îmbunătăţire a situaţiei femeii în raport cu perioada romană sau cu tradiţia iudaică, fără a prelua întreaga încărcătură revoluţionară a mesajului lui Christos, care nu mai accepta diferenţe sociale, etnice sau de gen. Sfântul Pavel demonstrează ambiguitatea poziţiei Bisericii într-un mediu fundamental misogin, care poate să accepte egalitatea femeii şi bărbatului doar în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi în familie sau în societate. “Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Iisus Christos”, spunea el în Epistola către Galateni, 3, 28, dar tot el arăta că bărbatul este capul femeii, iar în epistola către Efeseni, scrisă probabil nu de el ci de către un discipol, dar atribuită pe tot parcursul evului mediu tot lui Pavel, se cerea femeilor să fie supuse bărbaţilor lor ca lui Dumnezeu.

     Ca fecioară consacrată, ea trebuie să ducă o existenţă de post, rugăciuni şi mortificări, la începuturi în locuinţa părinţilor ei, mai apoi în aşezămintele speciale, mănăstiri, mai puţin numeroase decât cele de bărbaţi, şi mai puţin înzestrate, întrucât mântuirea sufletului femeilor nu pare o prioritate pentru clericii medievali, în pofida vocaţiei religioase foarte puternice pe care o dovedesc femeile acestei epoci.

     Ca soţie, rolul ei se rezumă la grija faţă de gospodărie şi naşterea de copii. Plăcerea în timpul actului sexual îi e refuzată de teologi, ca şi bărbatului de altfel, conform tradiţiei stabilite de Ieronim, care spunea că nu e nimic mai infam decât să-ţi iubeşti soţia ca pe o amantă. Naşterea de copii nu e văzută ca o împlinire supremă, ci ca o pedeapsă, consecinţa căderii în păcat. Practicile contraceptive fiind aspru reprimate de Biserică şi de autorităţile publice, sarcinile sunt frecvente, adesea problematice, şi un număr important de femei îşi pierd viaţa în urma naşterii, în condiţiile lipsei de cunoştinţe medicale eficiente.

     Dacă a ajuns văduvă, Biserica susţine că e de preferat ca femeia să nu se recăsătorească, în pofida greutăţilor pe care le întîmpină o femeie singură în societatea medievală, în care de altfel nimeni nu poate supravieţui izolat. Biserica preia pe seama ei încă din primele secole grija faţă de văduve (şi orfani), iar pe de altă parte, sfătuind văduvele, mai ales pe cele bogate, să nu se recăsătorească, reuşeşte să atragă o cantitate importantă de bunuri materiale, sub forma donaţiilor şi a testamentelor făcute de acestea.

     Slabă din punct de vedere fizic, incapabilă din punct de vedere intelectual, femeia este văzută de către clericii medievali ca un receptacol al tuturor viciilor. Pe de o parte, agresivitatea acestor luări de poziţie vine din necunoaştere, întrucât cei care scriu despre femeie sunt celibatari, care teoretic trăiesc în medii masculine ce nu au prea multe cunoştinţe reale despre jumătatea feminină a societăţii. Pe de altă parte, constatăm o amplificare a diatribelor împotriva femeilor în perioada în care în Occident Biserica încearcă să impună celibatul clerical, şi ca atare realizează o diabolizare a femeii pentru a-i convinge pe preoţi şi călugări să se ţină departe de ispită.

     Pentru Toma din Aquino, cel care stabileşte în secolul al XIII-lea drumul pe care teologia occidentală avea să meargă până în secolul al XX-lea, femeia este nu doar o fiinţă ratată din punct de vedere fizic, perfecţiunea fiind reprezentată de bărbat, dar şi calitatea sufletului ei este inferioară celei a sufletului masculin. E adevărat că în evul mediu nu se ajunge chiar până la a pune sub semnul îndoielii faptul că femeia are un suflet. Ce-i drept, Grigore din Tours, autorul unei Istorii a francilor, arătă că la conciliul din Mâcon, din 585, un episcop a spus că femeia (mulier) nu poate fi numită om (homo). Problema venea din faptul că în latină, ca şi în multe din limbile europene actuale, termenul homo desemnează atât bărbatul, cât şi fiinţa umană în general.

    Dincolo de aspectele religioase ale concepţiei clericale despre femeie, un alt motiv al inferiorităţii feminine afirmat în epocă este impuritatea legată de naştere şi de menstruaţie. Iudaismul stabilise interdicţii rituale privind femeia lăuză sau aflată în timpul menstruaţiei, iar creştinismul le menţine, uneori agravând consecinţele acestora. Aducerea pe lume a copiilor, deşi văzută de unii teologi medievali ca singura posibilitate a femeii de răscumpărare a păcatului originar comis de Eva, nu este prea valorizată de vreme ce femeia lăuză este ţinută departe de Biserică vreme de patruzeci de zile. Intrucât Leviticul cerea ca femeia să nu se apropie de cele sacre vreme de 60 de zile, dacă pruncul născut e fată, unii teologi medievali au tras concluzia că embrionul feminin se însufleţeşte mai târziu decât cel masculin.

      Din slăbiciunea ei fizică şi intelectuală decurge incapacitatea juridică a femeii. Imperiul roman creştinat justifică interdicţia ca o femeie să-şi apere interesele în justiţie sau să realizeze acte cu valoare juridică (vânzări, cumpărări, donaţii, testamente) prin nepriceperea acesteia şi prin nevoia de a fi întotdeauna protejată de către un bărbat. Aspectul pozitiv al unor astfel de măsuri legislative, care rămân valabile, teoretic cel puţin, pe tot parcursul evului mediu, este că femeia, obligată să stea departe de sfera publică şi ţinută în ignoranţa acestor aspecte, poate fi într-adevăr protejată dacă este reprezentată de un bărbat. Pe de altă parte, în acest fel ea este considerată o perpetuă minoră, care în foarte rare cazuri îşi poate lua destinul în propriile mîini (mai ales văduvele au o autonomie mai largă). In practică însă, există cazuri de femei care iau parte la procese sau care semnează în nume propriu sau al copiilor lor diferite tranzacţii.

      O altă urmare este îndepărtarea femeii de sfera publică şi menţinerea ei în cadrele stricte ale domeniului privat. Justificarea este bazată pe o repartiţie sexuală a competenţelor, care nu merge însă în sensul unei complementarităţi, ci în cel al ierarhiei. Funcţiile bărbatului (agricultura, procurarea hranei) sunt considerate superioare celor ale femeii (întreţinerea gospodăriei, prelucrarea hranei, fabricarea veşmintelor), ceea ce justifică, dincolo de explicaţiile ideologice, inferioritatea femeii în cadrul familiei.

      In familie, femeia este o perpetuă minoră, cu excepţia situaţiei în care rămâne văduvă şi refuză recăsătorirea. Ea este supusă autorităţii tatălui său, care îi decide căsătoria, uneori la vîrste foarte fragede, chiar sub 10 ani, deşi vîrsta legală, acceptată şi de Biserică, era de 12 ani pentru fete. Consimţământul ei, deşi pretins de dreptul civil şi canonic, nu are nici un rol în încheierea căsătoriei. Mai grav, tatăl ei poate, conform legislaţiei romane şi bizantine, să-şi oblige fiica să divorţeze. In celelalte privinţe, femeia trebuie să fie supusă barbatului, care are dreptul legal de a o bate şi chiar de a o ucide dacă o surprinde în flagrant delict de adulter, cu condiţia totuşi de a-l ucide în acelaşi timp şi pe amant. De altfel, adulterul este definit doar ca o lezare a drepturilor soţului, nu şi ale soţiei.

     In raport cu copii săi, femeia nu are dreptul să ia decizii, ci doar să dea unele sfaturi, în timpul vieţii soţului său. Acesta poate să o consulte sau nu cu privire la viitorul copiilor, la căsătoria acestora, dar nu este obligat să ţină seama de părerea ei. Doar în cazul în care a rămas văduvă, ea are un anumit control asupra averii şi a copiilor, cu condiţia de a nu se recăsători. In timpul vieţii soţului, ea nu se poate ocupa decât de educaţia fiicelor, băieţii fiind sustraşi influenţei materne foarte devreme, pe la 7-8 ani, când în Occident încep pregătirea pentru a deveni cavaleri, iar în Bizanţ, cel puţin în primele secole, pot fi trimişi la o şcoală, pentru a se pregăti pentru o carieră publică.

      Asimilarea domeniului femeilor cu sfera privată impune limite ale apariţiilor în public şi ale deplasărilor acesteia. In clasele superioare ale societăţii femeile duc o existenţă retrasă, în camere separate de restul casei. Ele nu pot părăsi casa neînsoţite, şi deplasările lor ar trebui, în viziunea clericilor, să se reducă la mersul la Biserică şi la unele vizite făcute altor femei, eventual săracilor, în scopuri filantropice.

     Excluderea femeii din spaţiul public are consecinţe şi în raporturile pe care aceasta le poate avea cu domeniul profesional. In Bizanţ, ca şi în Occident, o femeie onorabilă nu poate desfăşura o activitate economică prin care să se întreţină singură, ca atare, singurele “cariere” care îi sunt accesibile sunt cea de soţie sau de călugăriţă. Orice femeie care lucrează poate fi suspectată de prostituţie, fie că e actriţă, servitoare în vreun han sau precupeaţă. In realitate însă, mai ales în mediul urban, există o serie de femei care desfăşoară singure diferite activităţi economice, fie că e vorba de ateliere meşteşugăreşti sau de comerţ. In Occident, pătrunderea mai activă a femeilor în sfera activităţilor economice are loc mai ales începând din secolul al XII-lea, datorită revigorării constatate la nivelul economiei şi a unei relative promovări sociale a femeii în urma cruciadelor. Femeile pot deţine ateliere, pot face parte din bresle, pot exista şi unele bresle feminine, mai ales în domeniul textil.

       Domeniile activităţilor intelectuale sunt de asemenea relativ greu accesibile femeilor. Interdicţia neo-testamentară privind incapacitatea femeilor de a-i învăţa pe alţii le-a exclus treptat şi de la dreptul de a se instrui ele însele. După dispariţia şcolilor publice romane, care oricum erau deschise în principiu bărbaţilor, singura posibilitate de instrucţie pentru o femeie o reprezintă intrarea în mănăstire. Şcolile episcopale, care din vremea lui Ludovic cel Pios nu mai acceptă decât viitori clerici, exclud prin definiţie femeile, şi tradiţia este păstrată de universităţi. Desigur, există câteva cazuri de femei foarte instruite, care provin fie din elita imperială, precum Anna Comnena în secolul XI la Bizanţ, fie din mediul călugăresc, şi aici merită amintită în primul rând Hildegard de Bingen, în secolul al XII-lea, prima femeie autoare de opere teologice.

Sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievala (sec.V-XV)