Ceramica dacică

      Cucerirea Daciei de către romani reprezintă un impuls pentru dezvoltarea meşteşugurilor locale. Atelierele de olărie încearcă – pe de o parte – să imite produsele importate pentru a satisface dorinţele păturilor avute, iar pe de altă parte se străduiesc să păstreze tradiţia, în scopul de a satisface gustul şi cerinţele mai conservatoare manifestate de păturile sărace ale populaţiei. În acelaşi timp, ceramica din import ilustrează legăturile economice ale Daciei cu alte provincii.

       Ceramica din epoca romană perpetuează ceramica din epoca premergătoare, din Laténe-ul geto-dacic. Pe de o parte, există vase lucrate cu mâna sau numai la roată, ce-şi păstrează ornamentaţia de dinaintea cuceririi romane, astfel încât de multe ori este greu de deosebit un vas de secolul II d.Hr. de un altul din sec. I î.Hr., iar pe de altă parte există în Dacia olărie de factură romană, aceasta fiind lucrată la roată, în alcătuirea căreia influenţa produselor indigene mai vechi a ocupat un loc însemnat, dându-i coloritul ce o deosebeşte până la un punct de ceramica din alte provincii ale imperiului.

       Vasele de tradiţia Laténe-ului geto-dacic lucrate cu mâna sunt confecţionate din pastă grosolană amestecată cu mult nisip, un mic număr de vase au o pastă amestecată cu pietricele. Vasele sunt arse inegal, de culoare cenuşie sau uneori gălbuie. Toarta orizontală şi ornamentul vălurit sunt elemente des întâlnite în ceramica de epocă dacică Laténe care se perpetuează şi în producţia ceramică din Dacia romană. Cele mai importante vase lucrate cu mâna sunt ceaşca dacică şi oala borcan.

     Ceaşca dacică este cel mai des întâlnită în aşezările romane din sec. II-III d.Hr., fiind răspândită în acelaşi timp şi în aşezările carpice. Forma sa este tronconică, cu fundul mai scurt decât gura, cu o toartă sau două torţi, fiind uneori ornamentată. În aşezări ele au fost folosite ca opaiţe, având urme de fum şi foloseau drept capace pentru urnele funerare. Forma ceştii dacice nu se schimbă, ea rămâne aceeaşi din sec. II d.Hr., până în sec. IV d.Hr.

      Oalele borcan sunt numeroase în aşezări şi necropole. În necropole sunt folosite ca urne funerare, cele mai multe fiind descoperite la Locusteni dar şi în aşezări rurale din provincie (Soporul de câmpie, Ocna Sibiului, Slăveni, Stolnicani, Cârcea, Ocniţa). Oala borcan are formă de sac sau uşor bitronconică. Cele mai des întâlnite sunt cele cu buza răsfrântă în exterior şi decorată cu brâuri alveolare aplicate pe umărul vasului şi mai puţin pe zona maximă de rotunjire. La acest tip există mici diferenţe de profil sau decor.

      Ceramica dacică lucrată grosolan nu are corespondent în ceramica romană provincială. Ea a persistat în mediul rural al provinciei în tot timpul stăpânirii romane, găsindu-se în castrele formaţiunilor auxiliare, în cimitirele de incineraţie rurale, asociate fiind în aceleaşi gropi de provizii, bordeie, în acelaşi strat de cultură cu olărie şi produse romane. Amestecul acestor două specii ceramice asigură datarea olăriei primitive dacice în perioada romană şi exclude posibila sa apartenenţă la epoca dacică. Producţia sătească este principala sursă a ceramicii primitive dacice din provincie, folosită îndeosebi pentru uzul casnic şi fiind produsă în ateliere dar şi în gospodării, pentru nevoi personale.

      Ceramica dacică fină continuă şi ea, dar într-o cantitate foarte mică, doar în aşezări rurale şi în număr redus de forme: fructiere, chiupuri, oale, străchini. Este de două categorii: din pastă zgrunţuroasă, care de cele mai multe ori are culoare cărămizie şi din pastă fină, cenuşie (categoria cea mai răspândită). Tipul de vas de factură dacică cel mai răspândit lucrat la roată este oala-borcan, modelată fie din pastă zgrunţuroasă de culoare cărămizie (identică cu oalele borcan modelate cu mâna), fie din pastă cenuşie cu suprafaţa lustruită. Corpul este bitronconic, cu umăr bine marcat în zona diametrului maxim, decorul fiind format din două-trei linii paralele adânc incizate, înălţimea vaselor fiind de 0,25-0,45 m. Motivele ornamentale ale ceramicii dacice din epoca romană se simplifică foarte mult sub influenţa ceramicii romane. Se mai păstrează încă brâul împletit alveolar sau crestat, proeminenţe rotunde sau late, crestături sau alveole pe buza vasului, linia simplă, motivul "brăduleţ", dar frecvenţa folosirii lor este mai redusă.

      Componenta locală în ceramica provinciei Dacia se poate constata şi în evoluţia unor forme ale ceramicii romane provinciale de culoare cenuşie-negricioasă, preluate din repertoriul olăriei dacice, vase care nu au analogii în ceramica din provinciile vecine. O categorie aparte de ceramică, mai bogat ornamentată, este formată din vase ştampilate, roşii sau negre-cenuşii, întâlnite în special în Dacia Porolissensis. Ea este tot de tradiţie dacică, dezvoltată în epoca romană, probabil în legătură cu noile ateliere din afara provinciei ale dacilor liberi (ex. Medieşul Aurit, jud. Satu Mare). Vasele sunt decorate cu ajutorul unor sigilii cu motive ornamentale de tradiţie dacică Laténe.

       Ceramica romană din provincie se grupează în două categorii

- ceramică locală

- ceramică de import

      Ceramica locală

   Se împarte în cinci categorii:

imitaţii locale de terra sigillata

ceramica decorată cu figuri în relief

ceramica ştampilată

ceramica pictată

ceramica de uz casnic

     Ceramica de import.

   Se împarte în mai multe tipuri ceramice, cele mai importante fiind:

Terra Sigillata

Constituie cel mai sigur mod de datare pentru situl arheologic respectiv. Variaţiile formei sale, schimbarea elementelor de decor, în perioade succesive de la o epocă la alta, de la un atelier la altul, cât şi mărcile olarilor dau posibilitatea încadrării perfecte într-o evoluţie cronologică a produselor de tip terra sigillata. În Dacia, ca şi în alte provincii ale imperiului roman, terra sigillata nu pătrunde decât odată cu unităţile militare care o cuceresc. Cele mai vechi vase terra sigillata au pătruns în zona de la sud de Carpaţi şi sunt produse în atelierele nord-italice. Fragmente de astfel de vase sunt puţine, pentru că la sfârşitul sec. I Dacia nu devenise încă provincie romană. Importul de terra sigillata şi în general de obiecte de lux se intensifică în Dacia, după ce procesul de urbanizare şi romanizare se dezvoltă.

Mortaria

Sub denumirea latinească de "mortaria" sau "pelves" sunt cunoscute vasele de mari dimensiuni, cu pereţi groşi, cu marginea evazată şi curbată în jos, prevăzută cu deversor, care are rolul de a înlesni curgerea lichidelor. Mortaria sunt răspândite peste tot în imperiul roman, dar în special în castre.

Amforele

De origine grecească, amfora a devenit un vas foarte obişnuit la romani, aflându-se peste tot în cuprinsul imperiului roman. Amfora a fost creată pentru păstrarea şi transportarea lichidelor, în special a untdelemnului şi vinului. Spre deosebire de ceramica terra sigillata de import, care indică relaţiile comerciale apusene ale imperiului, studiul amforelor descoperite în Dacia, care vin şi din regiunea orientală, întregeşte tabloul comerţului acestei provincii. Deşi amfora este prezentă destul de frecvent în aşezările urbane şi rurale din cuprinsul Daciei romane, totuşi nu există dovezi sigure până în prezent că ar fi fost produse şi în atelierele locale.

Vase cu decor în tehnica barbotinei, sunt vase de lux, din pastă fină fără impurităţi, acoperite cu o vopsea de culoare roşie. Datorită faptului că pereţii vaselor sunt subţiri şi friabili, s-au păstrat foarte puţine forme de vase. Majoritatea acestora sunt castroane sau boluri şi în puţine cazuri căniţe cu două torţi sau oale cu corpul bombat, de asemenea cu două torţi. Cea mai răspândită formă de vas decorat cu tehnica barbotinei este castronul sau strachina de diferite profile şi mărimi.

Vase cu interiorul decorat cu figuri în relief. Acest tip de vas este rar întâlnit, având un rol decorativ; se întâlneşte într-o singură variantă de farfurie larg deschisă pentru a se putea observa mai bine decorul interior. Decorul se află pe fundul vasului şi reprezintă figuri mitologice ieşite în relief. Autohtonii au încercat imitarea acestui tip de vas, însă într-o tehnică rudimentară şi dintr-o pastă mai puţin fină, cu impurităţi.

Vase cu ştampilă. Majoritatea descoperirilor de acest tip provin de la castroane din pastă cărămizie fină, cu pereţii acoperiţi cu o vopsea roşie închisă.

Vase fine decorate cu rotiţa. Sunt vase din pastă foarte fină, cu suprafaţa acoperită cu o vopsea roşie, de dimensiuni mici, în special boluri sau farfurii. Decoraţia cu rotiţa se aplică pe întreaga suprafaţă exterioară a vasului, de jur împrejurul axei.

Vasele din pastă fină cu pereţi subţiri. Pereţii vaselor sunt acoperiţi la exterior cu o vopsea roşie-cărămizie. Formele obişnuite sunt farfuriile, cupele şi bolurile. Uneori fundul vasului este decorat cu cercuri concentrice incizate cu ajutorul rotiţei dinţate.

Ceramica cu glazură. Apare spre sfârşitul ocupaţiei romane, vasele având o culoare galben-lemon sau verde-oliv. Numărul de fragmente este foarte mic şi în general datat în sec. III-IV d.Hr.

 

Sursa: Jean Andrei, Istoria Daciei romane