Urmarile infrangerii de la Mohacs pentru Transilvania

     Una din cauzele înfrângerii de la Mohâcs fusese şi ezitarea atât a banului Croaţiei, cât şi a voievodului Transilvaniei, Ioan Zâpolya (Szâpolyai, de altfel şi el de origine croată), care n-au venit la vreme în ajutorul armatei regale. Exista, de pe atunci, o ostilitate foarte răspândită în nobilimea ungară împotriva perspectivei unei succesiuni a coroanei ungare în favoarea Habsburgilor — cum fusese convenit, mai înainte, între regele Ungariei şi Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul, cumnat al regelui. După moartea regelui Ludovic al II-lea pe câmpul de luptă, s-a deschis succesiunea la tronul Ungariei, iar pătrunderea turcilor până în inima ţârii nu a împiedicat împărţirea — imediată — a nobilimii maghiare în două tabere: cei care acceptau urcarea pe tron a Habsburgului şi cei, grupaţi în jurul lui Ioan Zâpolya, care-l voiau pe acesta rege, chiar cu preţul unui ajutor din partea turcilor. Şi ajutor de la turci însemna atunci supunere. A început o lungă luptă între partizanii lui Ferdinand şi partizanii lui Zâpolya (cărora, am văzut deja, li s-a alăturat un timp şi Petru Rareş — un timp numai, căci apoi a trecut de partea lui Ferdinand, ceea ce a provocat reacţia sultanului în 1538). în cele din urmă au intervenit iarăşi, masiv, turcii, în 1541, au ocupat Buda şi au făcut din Ungaria centrală paşalâc. De atunci, timp de 150 de ani, Ungaria e împărţită în trei: la vest de Buda, precum şi în mare parte a Croaţiei şi toată Slovacia, până în regiunea Satu Mare, rămân stăpâni Habsburgii; Ungaria centrală şi Banatul cad sub administraţie turcească directă; Transilvania, Maramureşul şi Crişana centrală (regiunea a primit un timp numele latinesc de Partium) au fost lotul lui Ioan Zâpolya, apoi al fiului său minor Ioan-Sigismund, însă nu cu titlu de rege, ci numai de principe al Transilvaniei, vasal al sultanului şi supus unui tribut, ca şi domnii Munteniei şi Moldovei. Transilvania, mai  populată şi mai bogată — şi în plus mai ferită de atacurile turceşti —, a avut în secolele XVI şi XVII o soartă mult mai bună decât ţările de la sud şi est de Carpaţi, ba chiar se poate spune că din cauza conjuncturii internaţionale  a cunoscut atunci momente de afirmare politică şi de înflorire culturală.

Sursa: Neagu Djuvara, O scurta istorie a romanilor