Tratatele westphalice

     Negocierile au început între beligeranţi încă din 1644, dar s-au desfăşurat cu încetineală. Spania semnează o pace separată cu Pro­vinciile Unite în ianuarie 1648; acestora (după cum am arătat, deja) li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii comerciale şi avantaje teritoriale.  Asigurată din această direcţie, Spania decide să continue lupta împotriva Franţei. Dar împăratul, la stăruinţele principilor catolici germani, aliaţii săi, semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648.

Toate textele cunoscute sub numele de Tra­tatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze.

      Într-adevăr, tratatele cer din partea lui Ferdinand III să menţină divizarea religioasă a Imperiului şi să slăbească autoritatea imperia­lă. Clauzele păcii de la Augsburg sunt nu numai confirmate, dar calviniştii se bucură pe viitor de toate avantajele acordate luteranilor. În numele "liber­tăţilor germanice", Franţa şi aliaţii ei reduc cât pot puterile împăratului în Im­periu, sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. Pe de altă parte, fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan, iar Brandenburgul, adversarul cel mai ferm al Habsburgilor, primeşte cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi Episcopatele secularizate Minden, Hal­berstadt şi Magdeburg.

       În materie de "satisfacţii teritoriale", Franţa obţine recunoaşterea oficială a celor Trei Episcopate şi cedarea de către Ferdinand III, fie ca împărat, fie în calitate de cap al Casei de Austria, a Brisach-ului şi a celei mai mari părţi din Alsacia (cu excepţia oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen).

        În ce priveşte Suedia, aceasta primeşte Pomerania Occidentală, o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stet­tin/Szczecin) şi Episcopatele Bremen şi Verden; în acest fel, ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder, Elba şi Weser. Reluând, într-o încercare de sinteză, cred că putem aprecia că principalele prevederi ale “păcii din Westphalia” constau în:

-reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg, adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune;

-calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute;

-protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce, s-a apreciat pe bună dreptate, confirma dezintegrarea lumii germane, a “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”, de fapt;

-Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente);

-Franţa primea cele trei episcopate din Lorena, amintite mai sus, şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări, mai târziu);

-regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei, cum am arătat deja, ajungâdu-se la situaţia generatare de conflicte mai târziu, ca gurile principalelor râuri germane să fie cotrolate de non-germani – Oder, Elba şi Weser de Suedia, Rinul de către Olanda;

-în interior, Bradenburgul primea Pomerania de Est, Arhiepiscopatul de Magdeburg şi 2 episcopate mai mici; Bavaria obţimea o parte din Palatinat şi un loc în Colegiul electoral, Imperiul avînd de acum 8 electori;

- peste 300 (343, de fapt) de stătuleţe germane suverane (sau aproape!) au căpătat dreptul de a desfăşura o diplomaţie proprie şi de a încheia tratate cu statele străine; Imperiul nu putea impune legi, fixa taxe şi impozite, recruta soldaţi, fără acceptul celor peste 300 de state şi oraşe libere

        Tratatele westphalice (de la Münster şi Osnabrück), pri­mite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de răz­boi necruţător, nu aduc, totuşi, pacea generală în Europa; războiul continuă între Franţa şi Spania, iar problemele Europei de nord nu sunt rezolvate. În timp ce Germania “se întorcea în haosul feudal”, cum s-a apreciat in istoriografie, alte ţări europene se consolidau, cetralizîndu-se sub regimul monarhiilor absolutiste. Contra-reforma (sau Reforma catolică) era, practic, blocată prin intrarea în vigoare a acestor tratate, războaiele religioase s-au încheiat (deşi componenta religioasă în viaţa internă şi internaţională mai rămâne importantă!), şi a impus, însă, un nou sistem european – sistemul statelor suverane, bazat pe “balanţa puterilor” (sau “echilibrul de forţe”), pentru cel puţin 300 de ani (de fapt, mai mult!).

      Pacea în sine şi evenimentele permise de prevederile tratatelor de la Münster şi Osnabrück au determinat importante schimbări în peisajul politic european post-westphalian. Astfel, tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spa­niei, îngăduindu-i să continuie lupta, în ciuda izolării şi epuizării sale. Ime­diat după sfârşitul tulburărilor, Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell, care, în schimbul portului Dunkerque, îi promite ajutor militar. Izolată şi în­vinsă, Spania se hotărăşte să încheie pacea. Prin tratatul de la Pirinei, semnat pe insula de pe râul Bidassoa la 7 noiembrie 1659, ea cedează Franţei comi­tatul Roussillon, aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flan­dra până în Luxemburg. În aceeaşi zi, e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Maria Tereza, în care se prevede că infanta renun­ţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500 000 de scuzi de aur, Mazarin contând pe faptul că o asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită.

        Din punct de vedere politic, Europa după Pacea din Westphalia, e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pen­tru pacea europeană; bătând în retragere în privinţa Germaniei, Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Imperiului Otoman; Spania, slăbită şi amputată, încetează să se mai numere prin­tre puterile de primă mărime; Anglia, ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648), executarea regelui Carol I (1649), republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660); împreună cu Provinciile Unite, indepen­dente şi extinse teritorial, Suedia, ce domină zona Balticii, sunt mari puteri, pe care vocaţia maritimă le face concurente.

        Faptul esenţial rămâne însă în­tâietatea dobândită de Franţa. Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tână­rului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat, dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene.

 

Sursa: George Badarau, Curs istorie moderna europeana