Oamenii liberi în Republica Romană

       Cele mai importante ordine sunt cel senatorial şi cel ecvestru. Cu siguranţă au existat şi alte ordine mai puţin relevante. Este însă contestată, de către unii cercetători, existenţa unui adevărat ordin decurional, format din demnitarii municipali şi membrii consiliilor oraşelor.  În procesul cuceririi romane, Republica se sprijinise adesea pe elitele locale. Ea a continuat să le favorizeze şi după anexarea teritoriilor respective. Aceste elite au constituit de fapt capete de pod ale impunerii şi persistenţei dominaţiei Republicii şi ulterior ale procesului de romanizare a populaţiilor din vestul „imperiului',' pentru că, în est, elenizarea nu a putut fi înlocuită de romanizare. Dacă în Balcani şi îndeosebi în Macedonia, pe termen lung, romanizarea a reuşit, în schimb ea a eşuat în Asia Mică, în pofida eforturilor întreprinse de statul Romei.

      Indubitabil, elitele locale au contribuit substanţial la reuşita procesului de munici-palizare şi urbanizare a aşezărilor italice. Ele au sprijinit activ, însufleţite de un sincer elan patriotic, roman şi naţional, cauza Romei. Elitele municipale alcătuiau un fel de categorie socială intermediară între ordinele superioare ale Romei şi populaţia cetăţenească, populus, a oraşelor, colonii sau municipii. Şi în interiorul acestei burghezii municipale se iviseră diferenţe între micii proprietari şi opulenţii citadini. începând din secolul al II-lea î.C, această burghezie municipală a alimentat permanent recrutarea de noi cavaleri. Notabilii italici deţin, în societatea locală şi chiar la Roma, în For, o poziţie importantă ca oratori şi avocaţi. Ei înfruntă cu succes snobisme ale romanilor de viţă veche. Unii municipali se instalează la Roma, ca Lucilius, autorul de sature, venit din Suessa Aurunca, aşezare la interferenţa între Laţiu şi Campania. Lucilius ajunge chiar un intim al Scipionilor. Îndeosebi aceşti municipali italici vor furniza nu numai cadrele ordinului ecvestru reîmprospătat, ci şi parametrii etnici ai unei noi societăţi. Ulterior ei vor substitui progresiv vechea nobilitas a Romei.

      Plebea de condiţie materială modestă a oamenilor liberi a beneficiat parţial de roadele expansiunii romane. Atât la Roma, cât şi în oraşele Italiei. Nu trebuie crezut câ ea se compunea exclusiv din proletari înfometaţi. Chiar cei ce se bucurau, începând de la Gracchi, de distribuţiile de grâne subvenţionate nu puteau supravieţui doar graţie ajutorului substanţial acordat de stat. S-a dezvoltat în Italia, inclusiv la Roma, o industrie prin excelenţă artizanală. Proliferează atelierele meşteşugăreşti individuale, ojficinae, în care proprietarul lucra singur sau secondat de unul ori mai mulţi sclavi. Micul comerţ profită de asemenea de extinderea schimburilor de mărfuri, atât în interiorul Italiei, cât şi în exteriorul ei, ca şi de sporirea populaţiei citadine, de specializarea producţiei agricole şi de creşterea consumului.

     Pe lângă bogaţii negotiatores, prosperă negustori de condiţie medie, mercatores. Mulţi „buticari" - sit uenia uerbo -, tabernarii, se descurcă totuşi greu. Ei provin adesea din rândurile ţăranilor emigraţi în Roma sau în alte oraşe. Aceşti nevoiaşi fac parte, alături de şomeri, din „plebea cea mai joasă", infima plebs, sprijinită de distribuţiile frumentare ale statului, dar şi de împărţirile gratuite, organizate de unii particulari bogaţi, adică de „congiarii", congiaria, de ulei, sare, vin, came, veşminte, bani. Profitând de faptul că, la Roma, nu existau iluminat public şi forţe de poliţie ale statului, şomerii se convertesc adesea în hoţi, raptores, spărgători, effractores, ucigaşi profesionişti, sicarii etc.

      Alături de plebea cetăţenească, la Roma abundă, în rândurile nevoiaşilor, numeroşi necetăţeni, deci peregrini. Plebea rurală, fie cetăţenească, fie peregrină, comportă mici proprietari de pământ şi lucrători salariaţi. Condiţia lor era foarte modestă, practic aproape la nivelul sclavilor agricoli. Apar noi forme de clientelă, înainte de reforma militară a lui Marius, anumiţi militari devin clienţii generalilor lor. Emerg şi noi tipuri de clientelă civilă, romană şi italică. Înfloresc totodată  clientelele provinciale. Clientelele sunt nutrite şi de relativ numeroasele eliberări de sclavi. De fapt, sclavii pot fi eliberaţi fie prin cens, censii, dacă stăpânul îngăduia sclavului să se înscrie în registrele recensământului, fie printr-o ceremonie organizată în faţa pretorului sau guvernatorului provincial, uindicta, fie prin testament, testamento. Dacă fuseseră eliberaţi de cetăţeni, foştii sclavi, liberţii, devin automat cetăţeni. Ei îngroaşă rândurile clienţilor fostului stăpân. Libertul asuma prenumele şi gentiliciul stăpânului, la care adăuga drept cognomen numele său de sclav. Liberţii se infiltrează constant în viaţa economică a romanilor. Unii dintre ei se înavuţesc insa cei mai mulţi se convertesc în artizani sau în mici negustori.

       La origine, cavalerii fuseseră călăreţii Romei. Statul le conferea un „cal public", adică o alocaţie bugetară în vederea cumpărării şi întreţinerii unui cal. Posesorii acestui cal, „cavaleri cu un cal public", equites equo publico, fuseseră şi rămân floarea ordinului. Din rândurile lor făceau parte şi fiii de senatori. Există însă acum şi „călăreţi cu un cal privat", equites equo priuato, care nu aparţin aristocraţiei de tradiţie, însă au un cens indispensabil integrării în ordinul ecvestru. Ei nu aparţineau prin tradiţie ordinului, dar căpătau acces la acesta pe baza recomandării unui patronus sau în urma serviciilor aduse statului. Trebuie subliniat faptul că, în această secvenţă istorică, se reliefează o productivă mobilitate socială, întrucât nu mai existau caste, juridic determinate. Fără îndoială, ordinul are o bază financiară, care implică investiţii mobiliare, activităţi speculative. Semnul apartenenţei la ordinul ecvestru este inelul de aur. Din rândurile ordinului fac parte vlăstarele şi rudele senatorilor, dar totodată, cum am mai remarcat, arendaşii de impozite, publicaţii. Se adaugă şi cei mai înstăriţi oameni de afaceri, negotiatores. Am arătat că se integrează în ordin şi îi împrospătează rândurile magistraţii municipali. Îndeosebi după războiul cu aliaţii, recrutarea italică a ordinului va deveni fundamentală. Cavalerii sunt interesaţi de expansiunea militară a Romei, însă aspiră la o consolidare a statutului lor politic, însă interesele lor  diverg şi chiar contrastează, pe măsură ce ordinul ecvestru performează în unele privinţe.

       Ordinul senatorial este totuşi suprapus celui ecvestru. Procesul separării ordinului senatorial de cel ecvestru fusese pregătit încă din secolul al III-lea. Deocamdată ordinul senatorial nu cuprinde decât ansamblul senatorilor. El include trei sute de membri, ierarhizaţi, de către censori, în categorii, circumscrise de magistraturile îndeplinite. In ordine descrescândă acestea sunt: foştii censori, censorii, foştii consuli, consulares, foştii pretori, praetorii, foştii edili, aedilicii, şi foştii tribuni, tribunicii, la care se adaugă acum şi foştii quaestori, quaestorii. Am constatat estomparea diferenţelor între patricieni şi plebei. Senatul este dominat, cum am semnalat anterior, de nobiles. Abia după 115 î.C. monopolul nobilimii este perturbat, ca după bătălia de la Cannae, şi începe să se fisureze. Anumiţi senatori se îmbogăţesc ostentativ. Averea funciară a lui Crassus va atinge 200.000.000 de sesterţi. Este adevărat că şi unii cavaleri ajung la bunuri valorând 10.000.000 de sesterţi. Senatorii opulenţi posedă la Roma numeroase imobile de raport, insulae. Ei dispun de grupuri organizate de „promotori imobiliari", care cumpără pentru ei case vechi, eventual distruse de incendii, şi construiesc altele noi. Mobilităţii sociale, stipulate cel puţin din punct de vedere juridic, i se adaugă o uriaşă disproporţie între averile şi veniturile cetăţenilor şi necetăţenilor.

 

Sursa: Eugen Cizek, Istoria Romei