Economia romaneasca la inceputul sec. XX

      Continuând o direcție începută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada dintre 1900 și 1914 a fost decisivă pentru devoltarea economică și socială a României. În multe domenii, aceasta a înaintat către forme moderne. Populația a sporit constant și a devenit într-o mai mare proporție urbană, industrializarea a luat avânt și a început să se completeze infrastructura unei economii avansate. Partidele Liberal și Conservator au încurajat întreprinderile private, dar rolul statului ca întreprinzător și regulator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic. Printre realizările remarcabile ale liberalilor s-au numărat măsurile luate pentru îmbunătățirea situației țăranilor, permițând înființarea băncilor populare din 1903 și a cooperativelor sătești din 1904. La rândul lor, conservatorii, prin legislația promulgată de guvernul Petre Carp între 1910 și 1912, au abordat la nivel global problemele majore ale dezvoltării economice și sociale a țării. Promovând legi care încurajau industria și sporeau intervenția guvernului în economie, în special în sprjinul agriculturii, Carp a încălcat principiile conservatoare în favoarea măririi productivității și asigurării stabilității sociale.

       În același timp au persistat însă numeroase caracteristici ale unei țări subdezvoltate. Agricultura a rămas baza economiei și marea majoritate a populației a continuat să trăiască la țară. În pofida creșterii producției și a reformei agrare, în 1914 agricultura rămăsese în esență în stadiul pe care îl avusese la mijlocul secolului trecut, iar locuitorii satelor nu se bucurau, în general, de avantajele progresului economic. Sărăcia era larg răspândită, iar rata mortalității rămăsese ridicată, din cauza alimentației precare, a condițiilor sanitare și a asistenței sociale necorespunzătoare. Industrializarea, în ciuda unor avantaje impresionante, era inegală, deoarece industriile-cheie și relația reciproc avantajoasă cu agricultura se dezvoltau încet. Până în 1914, industria României, în general, a rămas strâns legată de agricultură, iar prelucrarea materiilor prime a continuat să predomine. Capitalul extern a jucat un rol crucial în dezvoltarea industriei grele și a economiei în general, fiind predominant în gaz și electricitate, petrol, zahăr și metalurgie. Legăturile economice ale României cu Europa au sporit în complexitate, dar relația nu era stabilită pe picior de egalitate. Piețele străine pentru produsele agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie și pentru piața de consum și capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, ceea ce sporea dependența țării față de marile puteri din Europa Occidentală.

        Marea majoritate a populației depindea de pământ și trăia din agricultură. În 1900, agricultura reprezenta două treimi din produsul național brut și furniza peste trei pătrimi din exporturile țării. În ciuda progreselor din industrie, sistemul bancar, infrastructură și creșterea producției agricole, în organizarea agriculturii nu s-au produs schimbări semnificative, întrucât producția a rămas în mâinile țăranilor, care dețineau cea mai mare parte dintre animale și unelte și foloseau metode tradiționale de cultivare a pământului.

        La începutul secolului al XX-lea, muncitorii manuali deveneau o componentă însemnată a populației urbane. Ei erau angajați în special în industria alimentară și alte industrii orientate spre consum, în minele de cărbune, producția de țiței și transporturi. La izbucnirea Primului Război Mondial, numărul lor era de aproximativ 200.000 sau 10% din populația activă. Această nouă muncitorime urbană era formată din diferite elemente. Majoritatea proveneau de la țară, unde suprapopularea devenise o problemă economică și socială critică. Nou-veniții găseau de lucru în fabrici, transporturi și comerț aproape întotdeauna la nivelul inferior, ca muncitori necalificați. De obicei ei își păstrau legăturile cu satul natal și continuau să obțină o parte a veniturilor lor din agricultură. Alți muncitori proveneau din rezervorul în creștere al meseriașilor sărăciți, ale căror deprinderi erau căutate în industrie. Și totuși, în ciuda creșterii permanente din ultimele decenii ale secolului, industria și alte întreprinderi urbane erau încă prea puțin dezvoltate pentru a oferi oportunități tuturor celor care căutau de lucru. Consecința a fost un exces de durată de mână de lucru necalificată, în special, ceea ce a menținut salariile la nivel scăzut, pentru mulți condițiile de viață fiind aproape insuportabile.

        După 1918, structura economică și socială a României a păstrat în linii generale configurația pe care o avusese înainte de război. Agricultura a rămas baza economiei țării, iar organizarea acesteia s-a schimbat foarte puțin, în ciuda reformei agrare de amploare. România a rămas dependentă de occident ca piață de desfacere pentru produsele sale agricole și materii prime, și ca sursă de diferite produse finite și capital pentru investiții. Existau însă și schimbări din ce în ce mai evidente. În toate ramurile economiei, statul si-a asumat un rol conducător din ce în ce mai accentuat, arogându-și responsabilitatea planificării și controlului asupra a ceea ce a ajuns să fie numită „economia națională”.

      Industria s-a dezvoltat și a devenit din ce în ce mai capabilă să satisfacă nevoile consumatorilor, iar populația urbană a sporit pe măsură ce a crescut rolul orașelor în organizarea și conducerea economiei. Progresul ei în perioada interbelică s-a datorat mult liberalilor și noilor provincii, care au contribuit semnificativ la creșterea capacității productive a vechiului Regat. Dezvoltări spectaculoase au avut loc în industria extractivă, prelucrătoare, petrolieră și metalurgică. Criza economică de la începutul deceniului al patrulea a oprit temporar dezvoltarea promițătoare a industriei, aceasta atingând noi nivele de productivitate în perioada 1934-1939.

 

Sursa: C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor