Grupuri politice boieresti

       În perioada anterioară revoluţiei de la 1848, taraful a reprezentat principalul tip de grup politic boieresc, fiind numit ca atare în majoritatea scrierilor interne contemporane. Acesta era structurat ierarhic şi se baza pe legături de familie şi loialităţi specifice: patronajul protipendadei asupra boierimii ţinutaşe, asocierea pentru controlul activităţii administrative, a vămilor şi monopolurilor statului, a epitropiilor Caselor statului, şcolilor şi mănăstirilor etc, practici care asigurau prestigiu şi autoritate. „Tarafurile” aveau compoziţie eterogenă şi orientare politică fluctuantă, dar beneficiau de loialităţi puternice care erau întreţinute de moravurile politice tradiţionale. Aceste „tarafuri” reuneau două sau mai multe familii ale protipendadei, deseori anumite ramuri ale lor, în funcţie de înrudiri, prietenii şi interese, alături de boierimea locală care ţinea de aceste „case” boiereşti, fiind protejată de marii boieri şi pusă în dregătorii prin influenţa acestora. În Moldova, familiile Sturdza, Balş, Ghica-Sulgearoglu şi Cantacuzino- Paşcanu aveau propriile „tarafuri”, în timp ce Roseteştii colaborau cu Bălşeştii, iar Catargii cu Sturdzeştii. În Ţara Românească, Ghiculeştii, Filipeştii şi Bălăcenii aveau „tarafurile” lor, în timp ce Brâncovenii, Bălenii şi Cantacuzinii formau un singur „taraf”, Văcăreştii pendulând dintr-o parte într-alta în funcţie de schimbările la nivelul puterii.

       Aceste „tarafuri” se recompuneau mereu, în virtutea unor noi alianţe, în funcţie de succesiunea domnilor fanarioţi la tron şi de evoluţia raporturilor ruso-turce, pentru a obţine întâietate politică şi controlul asupra administraţiei. Până la 1821, în Moldova politica boierească a fost dominată de competiţia între „taraful” patronat de Grigoraş Sturdza (tatăl lui Mihail Sturdza) şi Costache Ghica, respectiv „taraful” bazat pe alianţa între Constantin Balş-Ciuntu şi Iordache Roset-Rosnovanu.

      În Ţara Românească, ponderea „tarafurilor” boierimii pământene a fost diminuată, comparativ cu Moldova, de influenţa boierimii fanariote, a rudelor şi apropiaţilor domnitorilor, care ocupau dregătorii importante, între care cele de mare postelnic şi caimacam al Craiovei. În ce priveşte boierimea pământeană, pot fi observate două conduite distincte. Unele familii, precum Filipeştii, Văcăreştii sau Bibeştii şi-au concentrat atenţia asupra influenţei la Curtea domnească, vizând dregătoria de vel vistiernic şi vel vorniciile, constituindu-şi „tarafuri” din prieteni şi rubedenii pricepute în administraţie. În schimb, boieri din protipendadă precum Dimitrie Ghica, Grigore Brâncoveanu sau Constantin Bălăceanu preferau să-şi consolideze influenţa asupra boierimii de ţară şi vizau demnitatea de mare ban ca o confirmare simbolică a prestigiului lor. Dacă rolul acestora a fost mereu important cu prilejul unor acţiuni politice ale „obştii boierilor pământeni”, făcute în numele „ţării”, memorii, proteste sau bejanii în Transilvania, influenţa lor asupra administraţiei curente era destul de redusă. La 1821, marii boieri munteni au încercat o alianţă mai cuprinzătoare (Grigore Brâncoveanu, Grigore Băleanu, Văcăreştii şi Ghiculeştii) pentru a rezista presiunii grupului eterist de la Bucureşti, condus din umbră de consulul rus Alexandru Pini, dar „taraful” care a stat la baza constituirii Comitetului de oblăduire s-a destrămat, datorită neînţelegerilor privind atitudinea faţă de Tudor Vladimirescu, dar şi datorită competiţiei pentru domnie.

       Un alt tip de grup boieresc a fost frăţia, ale cărui origini sunt legate de reiterarea angajamentului antiotoman al elitelor creştine balcanice, în contextul activării politicii ruseşti vizând solidaritatea ortodoxă, o dată cu războiul ruso-turc dintre 1769-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk- Kainardji. Acţiunile de recrutare întreprinse de ruşi în mediul monastic ortodox, în rândurile boierimii din Principate, ale aristocraţiei fanariote şi negustorimii levantine („greceşti”) au dat un imbold necesar pentru constuirea de grupuri conspirative, legate prin jurământ. Strategiile conspirative au fost influenţate şi de modelul francmasonic (carbonar), iar proiectele politice promovate de aceste grupuri s-au inspirat din ideile iluminismului europen, din principiile novatoare ale Revoluţiei franceze.

      În cazul „frăţiilor” din Principate, aceste grupuri pledau pentru restaurarea domniilor pământene şi egala îndreptăţire a boierimii la dregătorii şi locuri în instituţiile principale fără ca proiectele lor de reformă să capete veleităţi constituţionale de factură liberală. Astfel de „frăţii” au fost: grupul condus de Ioniţă Cuza şi Manolache Bogdan, din care făcea parte şi Iordache Darie Dărmănescu, traducătorul „Tainei francmasonilor” (1783), grupul unor boieri ţinutaşi moldoveni, rămaşi anonimi, care, la 1798 şi 1804, au protestat împotriva supremaţiei protipendadei, răspândind memorii şi pamflete prin Iaşi, la Curtea domnească, Mitropolie şi consulatele străine sau grupul format dintr-o parte a boierilor munteni refugiaţi la Braşov în 1802, incitaţi de vornicul Costache Ghica, duşman al lui Constantin Filipescu-Vulpe, să protesteze la Petersburg şi Paris împotriva „tiraniei” unor membri marcanţi ai protipendadei.

      După 1821, „frăţia” a devenit treptat un grup mai bine structurat politic în sens modern, deoarece rolul ataşamentului faţă de un patrimoniu comun de idei a crescut, cu toate că legăturile de familie şi fidelităţile tradiţionale au rămas importante. Un asemenea grup a fost cel al „cărvunarilor” din Moldova, primul care a propus un proiect de „constituţie” care conţinea idei liberale (1822). Cu toate că grupul „cărvunar” s-a destrămat după plecarea lui Ionică Tăutu la Constantinopol (1824), acest experiment politic de tip nou a avut consecinţe pe termen lung. Până la 1848, există o anumită continuitate în activitatea politică protestatară şi „conspirativă” a unor grupuri aparţinând boierimii de ţară, la care s-au raliat câteodată şi mari boieri.

     Fără a fi întrutotul grupuri politice de factură modernă, aceste „frăţii” au jucat un rol important în geneza unei noi culturi politice, moderne, a unui nou mod de a „face politică”, în care cuvântul rostit sau scris şi programul politic au luat locul vechilor stategii politice boiereşti.

Sursa: Cristian Ploscaru, Elita romaneasca din Principatele Romane