Aprilie 1964: Momentul în care Bucureștiul a spus „Nu” Moscovei

         În plin Război Rece, într-o perioadă în care sateliții Uniunii Sovietice urmau orbește directivele de la Kremlin, România a produs o surpriză geopolitică majoră. În aprilie 1964, a fost publicată „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, un document care a rămas în istorie drept „Declarația de independență” a României față de URSS.

1. Contextul Schismei: Suveranitate în loc de Subordonare

Documentul din aprilie 1964 nu a fost doar o simplă luare de poziție teoretică, ci un act politic curajos care proclama principii considerate „erezii” în blocul estic la acea vreme:

• Suveranitatea și independența națională;

• Neamestecul în afacerile interne;

• Egalitatea deplină între toate partidele comuniste.

PMR (Partidul Muncitoresc Român), sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a înțeles că pentru a supraviețui politic și pentru a evita planurile de integrare economică forțată (precum Planul Valev, care dorea să transforme România într-o simplă „livadă” agricolă a blocului estic), trebuia să revendice dreptul la propria cale de dezvoltare.

2. „Nu există un partid-părinte”: Sfârșitul hegemoniei sovietice

Cea mai șocantă afirmație din document, care a trimis unde de șoc de la Moscova până la Washington, a fost negarea ierarhiei în cadrul mișcării comuniste. Declarația stipula clar:

„Nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid fiu, partide superioare și partide subordonate.”

Prin această frază, Bucureștiul respingea oficial rolul de „centru conducător” al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). România anunța că PMR se consideră responsabil exclusiv în fața poporului român, nu în fața unor foruri internaționale controlate de sovietici. Acest lucru însemna că deciziile despre industrializare, armată sau politică externă aparțineau exclusiv Bucureștiului.

3. Impactul Internațional: România, „Copilul Teribil” al Estului

Reacția Occidentului nu s-a lăsat așteptată. Statele Unite și puterile vest-europene au privit cu un amestec de uimire și admirație această „rebeliune” dintr-o țară care, până nu demult, fusese considerată cel mai docil satelit al Moscovei.

• Reevaluarea relațiilor: Marile capitale occidentale au început să trateze România diferit față de restul Pactului de la Varșovia.

• Liberalizarea internă: Această detașare externă a fost însoțită pe plan intern de o perioadă de „destalinizare” și de o ușoară deschidere culturală, menită să atragă sprijinul populației românești în fața posibilelor represalii sovietice.

4. Moștenirea Declarației din Aprilie

Acest document a pus bazele politicii externe pe care o va continua și Nicolae Ceaușescu după 1965, ducând la momente precum condamnarea invaziei Cehoslovaciei în 1968. Deși regimul a rămas unul dictatorial, direcția adoptată în 1964 a oferit României un profil internațional unic: o țară comunistă care întreținea relații bune cu SUA, Israelul și China, sfidând frecvent dorințele Kremlinului.

Sursa: Sorin Radu,  Introducere in istoria contemporana a Romaniei