Serviciile de protectie medievale romanesti

       Garda românească era condusă de un pârcălab care avea privilegiul de a purta sabia domnitorului. Garda de corp a voievodului era formată din boierimea mică sau mijlocie şi din ţărani liberi „căftăniţi” (înnobilaţi) de către domni.

       În Moldova, însoţitorii domnitorului sunt uneori numiţi „viteji”, fapt care reflectă modul de recrutare din rândurile luptătorilor de elită. Atât Mircea cel Bătrân, cât şi Alexandru cel Bun au dispus de gărzi personale bine instruite şi echipate. Acestea erau formate din lefegii autohtoni, angajaţi permanent în serviciile respective. Majoritatea gărzilor de corp proveneau dintre orăşenii şi ţăranii care nu deţineau pământ.

      Dan al II-lea (1420 - 1431), unul dintre succesorii lui Mircea cel Bătrân, dispunea de o gardă personală formată din circa 600 de cavalerişti. Solda acestora era diferită, cavaleriştii din gardă primind un salariu triplu faţă de pedestraşii de rând. Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun, a recurs la serviciile de gardă ale unor mercenari străini, pe lângă gărzile autohtone. Toţi cei care făceau parte din garda domnească primeau, pe lângă soldă, hrană zilnică pentru ei şi caii lor. În cazul în care mercenarii străini sufereau pierderi în timpul unor acţiuni de luptă erau despăgubiţi cu sume de bani. Gărzile domneşti erau cazate în unităţi (cazărmi) situate în imediata vecinătate a reşedinţei domnului. Personalul de protecţie era instruit şi antrenat permanent. Şeful gărzii purta, iniţial, numele de portar. Primul nume al unui portar menţionat în documentele vremii este Oană. Din conţinutul documentului rezultă că acesta deţinea funcţia respectivă în anul 1432. Mai târziu, în ianuarie 1436, a fost recompensat de domnitorul Iliaş cu două sate, graţie serviciilor aduse.

      Din însemnările unor călători străini ce au vizitat Moldova în perioada domniei lui Ştefan cel Mare rezultă că garda („oştirea”) era alcătuită din „străjeri ce stăteau necontenit pe lângă domn”. Aceştia aveau un statut asemănător cu lefegiii şi simbriaşii munteni ai lui Dan al II-lea. Se menţionează în acelaşi sens prezenţa la curtea domnului a curtenilor, unităţi de gardă de cavalerie. Acestea aveau atribuţii de protecţie şi pază atât a Domnitorului, cât şi a altor demnitari. Dintr-o scrisoare expediată de Ştefan cel Mare, la 8 mai 1477, senatului veneţian, rezultă că acesta a trimis un detaşament de protecţie lui Vlad Ţepeş în 1476. Garda lui Vlad Ţepeş (200 de militari) s-a evidenţiat cu ocazia unui atac contra Domnitorului: „ … din cei 200 de soldaţi s-au putut salva numai 10. Ceilalţi au pierit făcându-şi datoria”.

         Referitor la disciplina şi loialitatea gărzilor de corp domneşti, Vlad Ţepeş preciza într-o scrisoare către Matei Corvin (11.02 1462) că garda sa a reuşit să iasă din ambuscada organizată de turci la Giurgiu.

         În componenţa gărzilor de corp apar, în principal, dărăbanii (trabanţii), important corp de lefegii. Aceştia sunt pentru prima oară menţionaţi în timpul domniei lui Bogdan al II-lea (1504 - 1517). Corpul dărăbanilor era recrutat dintre străini. Alături de dărăbani, un loc important continuă să-l deţină curtenii. Despre garda personală a lui Petru Rareş, G. Reicherstoffer menţiona că domnitorul „ … ţinea la curte aproximativ 3.000 de călăreţi cu leafă care erau înarmaţi, gata oricând să-l însoţească pretutindeni”. În documentele vremii, mai exact în 1577 şi mai târziu în 1583, sunt amintiţi pentru prima dată „frustaşii”. Despre frustaşi se ştie că făceau parte din corpul de gardă. O parte dintre ei, mai precis 24, erau frustaşi „despre doamna”, păzind reşedinţa acesteia, iar restul erau „frustaşii domnului”. Atribuţiile corpului de protecţie a domnitorului nu se limitau la asigurarea protecţiei acestuia. Şeful corpului de protecţie îndeplinea şi misiuni de informare a domnitorului, analizând situaţia internă şi externă, depistând vulnerabilităţile etc.

       Alţi domni români au recurs la măsuri de protecţie şi pază excesive. În acest sens, în cursul anului 1585, francezul Pierre Pavie de Faurquevaux nota că Petru Şchiopul (1574 – 1579; 1582 - 1591) era păzit permanent de 300 – 400 de militari: „ … În jurul domnului sunt 300 – 400 de ostaşi îmbrăcaţi ungureşte, cu săbii şi halebarde… Soldaţii stăteau doi câte doi până la umbrarul sub care stătea vodă”. În legătură cu aceeaşi gardă, se preciza că aproximativ 200 de militari erau puşcaşi întăriţi cu o companie de lăncieri ce făceau de serviciu cu schimbul câte o săptămână. Petru Cercel (1583 - 1585) dispunea de o gardă personală compusă din 200 de arnăuţi greci şi albanezi. Comandantul gărzii era cretanul Andrea Demonogiani, fost căpitan în războiul turco-veneţian. Despre membrii gărzii se cunoaşte faptul că la angajare li se lua un jurământ pe Evanghelie, prin care se angajau să-l apere pe domn chiar cu preţul vieţii lor.

        În legătură cu fondurile alocate pentru întreţinerea gărzii, Franco Sivori nota că se cheltuiau 250.000 de scuzi numai la curtea lui Petru Cercel, unde erau încazarmaţi 1.000 de soldaţi.

Sursa: Dan Nita, Istoria serviciilor de protectie romanesti