Primele unitati de protectie romanesti

       În ceea ce priveşte unităţile de gardă, cu atribuţii clare de protecţie şi pază a demnitarilor români şi a obiectivelor speciale, acestea au evoluat pe aceleaşi coordonate structurale ale instituţiei militare româneşti şi anume modernizarea tehnicii de luptă, optimizarea organizatorică, specializarea subunităţilor luptătoare şi a logisticii, flexibilitatea lanţului de comandă etc.

      Prima unitate militară modernă care a primit atribuţii de gardă, pază obiective speciale şi protocol a fost creată în Principatul Moldovei. La 1 iulie 1860, prin Ordonanţa nr. 63 semnată de Alexandru Ioan Cuza, a fost înfiinţat Batalionul nr. 1 Tiraliori, unitate de gardă subordonată direct Ministerului de Război. Ordonanţa stipula că principala misiune a batalionului era aceea de „a apăra curtea princiară şi pe Înălţimea Sa Domnitorul Ţării”. De asemenea, Batalionul 1 Tiraliori avea în sarcină paza şi apărarea unor instituţii importante ale ţării, aşa cum era cazul Ministerului de Război, precum şi protecţia unor înalţi demnitari. Batalionul avea în componenţă 8 companii, totalizând 32 de ofiţeri şi subofiţeri şi 886 de soldaţi. Un an mai târziu, în 1861, batalionul şi-a mutat sediul de la Iaşi la Bucureşti. În componenţa sa au intrat şi subunităţile de gardă muntene, motiv pentru care şi-a schimbat denumirea în Batalionul 1 Vânători, devenind „primul corp de trupă de gardă al armatei române”.

        În afara Batalionului 1 Vânători, atribuţii de asigurare a securităţii înalţilor demnitari români mai aveau următoarele instituţii:

1. Siguranţa Statului, organism cu caracter contrainformativ, condus după unirea principatelor de Ioan G. Valentineanu.

2. Prefectura Poliţiei Capitalei, la comanda căreia se afla Alexandru V. Beldiman.

3. Comenduirea Garnizoanei Bucureşti al cărei şef era colonelul Alexandru Zefcari, în subordinea căruia se găseau unităţile militare încartiruite în Capitală şi în împrejurimile acesteia, mai puţin unitatea de gardă domnească amintită.

        La 1 martie 1866 a fost înfiinţat, prin Înaltul Decret 384 dat de Locotenenţa Domnească, Batalionul 2 Vânători care a preluat toate misiunile de pază, protecţie şi protocol de la Batalionul 1 Vânători, „dezonorat” după lovitura de la 11 februarie. Vechea unitate de gardă a fost retrogradată şi inclusă în rândul unităţilor de linie aflate în organica Armatei Române, dar păstrându-şi statutul de unitate de elită. Principele Carol I, viitorul rege al României, a ordonat serviciilor de siguranţă să controleze fiecare mişcare a fostului domnitor Cuza, aflat în străinătate, deoarece se temea de o eventuală revenire în ţară a acestuia. În acest scop, agenţii de poliţie au organizat o supraveghere permanentă a lui Cuza, cele două reţele informative din Viena şi Paris raportând toate deplasările şi întâlnirile fostului principe. În 1870, Alexandru Ioan Cuza a fost ales deputat de Mehedinţi, candidatura sa fiind acceptată şi recunoscută de către cele două camere legislative. Cuza a refuzat demnitatea de deputat, făcând public şi refuzul de a se întoarce în ţară. Cu toate acestea, supravegherea sa nu a încetat până la sfârşitul vieţii sale în exil.

 

Sursa: Dan Nita, Istoria serviciilor de protectie romanesti