Locuintele boieresti in evul mediu

        Ceea ce se întâmpla la curtea domnească reprezenta, totuşi, un exemplu atipic. Dacă palatul din Iaşi asigura un minim confort celor care locuiau în el – confortul acesta însemnând şi un anume grad de intimitate –, imediat ce treceai de zidurile curţii păşeai într-o altă lume. „Locuinţele oraşului – povesteşte un misionar italian –, foarte puţine la număr, sunt toate din pământ, însă cea mai mare parte din ele sunt făcute din bârne îmbucate unele într-altele. Peste ele se aşterne lut amestecat cu pleavă, cu băligar de cal şi cu apă. După ce se usucă acest material, se ia var şi se albesc aceste case ca şi când ar fi nu din pământ, ci de zid, datorită cărui fapt cine nu se pricepe ia uşor drept piatră ceea ce de fapt nu e decât lut. Aceste case ei şi le împodobesc cu pridvoare şi balcoane ieşite în afară, pentru a putea sta în timpul verii la răcoare, şi le acoperă de cele mai multe ori cu paie. Numai casele boierilor şi cea a domnului sunt acoperite cu şindrilă”. Un alt oaspete al Iaşilor constata, în ultimul sfert al veacului al XVII-lea, că „oraşul întreg se înfăţişează cu curţi boiereşti, înconjurate cu garduri de nuiele şi cu colibe mici, de nuiele lipite şi acoperite cu paie”. Mobilierul caselor boiereşti – fie ele în oraşe sau în sate – era foarte simplu. Paul de Alep descrie, cu destulă precizie, interiorul acestor locuinţe: „înlăuntrul caselor sunt scaune de jur împrejur [adică laviţe] şi o masă sprijinită la mijloc pe un picior, ca în casele europenilor. În loc de mobilier sunt numai covoare şi covoraşe atârnate pe pereţi. În fiecare casă este un cuptor – care are pe dinafară un fel de horn din lut verde sau roşu, iar la cei bogaţi din faianţă, pentru a opri fumul, şi care se sprijină pe doi stâlpi; deasupra este o bară de fier; numele lui în limba lor este kubtor. Sunt multe cuptoare. În timpul iernii, casele sunt mai calde decât băile”. Boierii de odinioară trăiau, însă, foarte bine şi fără băi. Ba chiar şi domnii. Până în vremea lui Vasile Lupu, palatul domnesc din Iaşi nu pare să fi avut o sală de baie; ori, dacă va fi avut, trebuie să fi fost o instalaţie destul de primitivă. Vasile Lupu este cel care a amenajat la curte două băi: una „cu plăci de faianţă şi o altă baie foarte îngrijită pentru folosinţa ei şi a lui [a doamnei şi a domnului], cu marmură din belşug şi cu bazine. Apa se aduce din lac cu harabalele”. Despre aceeaşi construcţie, Evlia Celebi avea să declare că „în toată Europa nu există o baie atât de strălucitoare ca aceasta. Când sultanul Murad han a auzit despre splendoarea sa, a zis: «Nu cumva acest afurisit va pretinde, cu timpul, să devină crai ?»”. Neaşteptată consecinţă, în plan politic, a unei nevoi umane elementare, exprimată de Vasile Lupu prin construcţia băii. Alături de apartamentul doamnei, baia din palat este încă o dovadă că o anumită grijă faţă de intimitate începuse să se manifeste la curtea Moldovei, în veacul al XVII-lea. Aceasta era, însă, doar o excepţie. Vasile Lupu s-a gândit să ofere şi altora posibilitatea de a se spăla şi de a beneficia, în acelaşi timp, de un colţ care să le aparţină în exclusivitate, chiar dacă pentru scurtă vreme. Aşa că a construit un feredeu, „după modelul băilor turceşti, cu cupole, marmură din belşug şi cu camere frumoase”. În timp, pe lângă băieşi au fost aduşi bărbieri şi „teleaci” (masori), serviciile s-au diversificat. Domnii care i-au urmat lui Vasile Lupu au fost preocupaţi de funcţionarea băii, ale cărei venituri reveneau Mănăstirii Trei Ierarhi.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viata cotidiana in evul mediu romanesc