Imbracamintea in evul mediu romanesc

        Piesele de îmbrăcăminte pe care oamenii de altădată le purtau zilnic sau doar în anumite împrejurări festive aveau diverse culori. Izvoarele scrise, mărturiile vizuale şi resturile de veşminte descoperite prin săpături arheologice recrează un trecut policrom, un univers populat de oameni îmbrăcaţi în haine divers colorate. Materialele din care erau confecţionate aceste haine, precum şi piesele care compuneau costumul oglindeau locul ocupat în societate de cei care le purtau. 

        Principele cărturar Dimitrie Cantemir povesteşte, în Descrierea Moldovei, că boierii moldoveni îmbrăcau, la moartea domnului lor, haine de doliu, pe care şi le scoteau abia după învestirea succesorului la tron. De regulă, veşminte închise la culoare purtau membrii familiei, indiferent de sex, în semn de doliu pentru o rudă moartă. Fiul patriarhului Macarie de Antiohia, arhidiaconul Paul de Alep, consemna, la mijlocul secolului al XVII-lea, că văduvele din Moldova şi Ţara Românească poartă veşminte negre, precum călugăriţele. În sfârşit, Dimitrie Cantemir mai scrie şi că, la moartea unui boier care ocupase în timpul vieţii o dregătorie cu atribuţii militare, caii săi erau acoperiţi cu postav negru. În afara acestor cazuri, în componenţa unui costum colorat puteau intra – nu foarte frecvent, este drept – şi unele piese negre, precum: cuşme din blană, tâmbare, dulame şi şarvanale pentru bărbaţi, acoperitoare de cap pentru femei, cămăşi, fuste, sarafane, mantii, şaluri de mătase, încălţări. În sipetele Mariei, fiica lui Ieremia Movilă, erau păstrate valuri de catifea neagră şi cafeniu-închis. Iar Mihai Viteazul cerea veneţienilor, la 1600, să scutească de vamă unele mărfuri cumpărate pentru el, între care catifeaua neagră. În sipetele Mariei, fiica lui Ieremia Movilă, erau păstrate valuri de catifea neagră şi cafeniu-închis. Iar Mihai Viteazul cerea veneţienilor, la 1600, să scutească de vamă unele mărfuri cumpărate pentru el, între care catifeaua neagră. Se adaugă, la toate acestea, unele accesorii, de pildă gulerele sau garniturile din blană ale hainelor ori bordurile din blană ale pălăriilor de catifea. Un asemenea guler din blană de samur, mare până la brâu, cu care era împodobit caftanul domnului Moldovei Antonie Ruset, îi atrăsese atenţia lui de La Croix, secretarul marchizului de Nointel. Piese vestimentare negre sau de culori cu nuanţe foarte închise erau întâlnite şi în costumul ţăranilor români. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Anton Verancsics amintea haina „de culoare brună, grosolană şi peste măsură de păroasă” a acestora. Călătorul turc Evlia Celebi văzuse, curând după mijlocul secolului al XVII-lea, la târgul din Focşani, oameni cu căciuli negre.

       Mărturiile prezintă câteva categorii de obiecte vestimentare albe sau în nuanţe apropiate: pălării, bonete, văluri, cămăşi, rochii, şorţuri, brâie, tâmbare, conteşuri, mantale, pelerine şi chiar încălţări. Arhidiaconul Paul de Alep povesteşte că, după oficierea slujbei de cununie, capul miresei era acoperit cu un văl alb – semn distinctiv pentru femeile măritate. Datorită preţului ridicat al materialului, un veşmânt boieresc alb-gălbui, cu motive conturate cu mătase zmeurie şi fir de aur, a fost transformat în felon şi dăruit Mănăstirii Secu. O soartă similară a împărtăşit-o, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi un conteş de femeie, din serasir argintiu, cu ornamente de aur şi argint, conturate cu verde. La intrarea sa triumfală în Alba Iulia, petrecută la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul purta o mantie albă, brodată cu vulturi de aur, şi ciorapi din mătase albă. În sfârşit, descriind obiceiurile de nuntă observate în Ţara Românească, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria Del Chiaro, nota că mirele îi trimitea viitoarei sale soţii daruri, între care şi o pereche de pantofi din atlas alb, ornaţi cu perle şi cu flori brodate. Arhidiaconul Paul de Alep văzuse, la petrecerea organizată cu prilejul unei nunţi în Ţara Românească, tinere fete având în păr coroniţe din piele aurită sau din cositor galben. Într-un mormânt de femeie de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, descoperit în biserica Mănăstirii Dragomirna, s-a găsit un brâu de mătase gălbuie, cu dungi late, verzi, la capete. Caftane din stofe grele, cu fir de aur, precum cele reproduse în imaginile votive, au atras atenţia, prin somptuozitatea lor, unora dintre vizitatorii curţilor domneşti de la Bucureşti şi Iaşi. Paul de Alep, al cărui nume a mai fost invocat aici în câteva rânduri, menţiona haina din brocart de aur, împodobită cu perle şi pietre scumpe, pregătită de Vasile Lupu pentru Paşti şi haina subţire, confecţionată din brocart de aur, cu care fusese înmormântat Matei Basarab. La rândul său, de La Croix, secretarul marchizului de Nointel, era uimit de caftanele din brocart de aur ale boierilor moldoveni din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Dar nu numai caftanele se croiau din ţesături cu fir din metal preţios, ci şi alte tipuri de haine. Săpăturile arheologice au scos la iveală, de pildă, două anterie bărbăteşti, din mătase cu fir de argint aurit: unul se afla într-un mormânt din biserica Mănăstirii Probota, databil spre mijlocul secolului al XVI-lea, celălalt, într-un mormânt din biserica Mănăstirii Voroneţ, aparţinând marelui vornic Gligorcea Crăciun, mort către finele aceluiaşi veac. Ţesăturile galbene uşoare, de tipul mătăsii puteau fi folosite pentru a căptuşi haine de altă culoare. În sfârşit, se cuvine amintit şi faptul că, din costumul de ceremonie pe care Mihai Viteazul l-a purtat cu prilejul intrării sale triumfale în Alba Iulia, făcea parte şi o pereche de cizme din piele galbenă.

       Culoare predominantă, aş zice chiar definitorie, a Evului Mediu, poate datorită stabilităţii sale, roşul a fost asociat cu ideea de sărbătoare, de bogăţie, de lux, de fast, de putere. Fie că era vorba de veşminte, de uniforme, de ţesături decorative, de picturi, de miniaturi, de broderii liturgice, roşul era prezent peste tot, într-o gamă variată de nuanţe. Spre deosebire de alte culori, nuanţele diferite de roşu aveau, fiecare, un termen propriu, variabil uneori de la un loc la altul şi de la un secol la altul (ghiurghiuliu, cărămiziu, nărămziu, turungiu). În mormântul din pronaosul bisericii Mănăstirii Putna, al lui Bogdan al III-lea, mort în 1517, a fost identificată o acoperitoare de cap (un soi de pălărie) din catifea, căptuşită cu mătase, ambele de culoare roşie, şi decorată cu aplice din aur, dispuse sub forma fleuronilor unei coroane. Tot într-un mormânt, dar din naosul bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava şi datând de la mijlocul secolului al XVI-lea, au fost găsite o scufie bărbătească din catifea roşie, cu o bandă de argint aurit, şi o bonetă din mătase roşie, cu panglici de prindere. O altă scufie de acest gen, din mătase vişinie, cu benzi din fir de aur, a fost scoasă dintr-un mormânt amenajat în pronaosul bisericii Mănăstirii Probota, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Marele vornic Gligorcea Crăciun a fost înhumat, la sfârşitul aceluiaşi secol, în biserica Mănăstirii Voroneţ, având pe cap o pălărie din catifea roşie. În sfârşit, dintr-un mormânt de femeie, cercetat în pronaosul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Siret, provine o bonetă din mătase roşie, cu broderie din fir de argint aurit, lucrată în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pălăriile din catifea roşie, împodobite cu blană de samur, care se pot vedea în vechiul tablou votiv din biserica Mănăstirii Trei Ierarhi sau în fresca din biserica Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, sunt amintite, ca piese de costum pentru doamne şi soţii de boieri, de arhidiaconul Paul de Alep. Sunt cunoscute şi rochii, confecţionate în totalitate din ţesături roşii, sau având numai corsajul ori numai fusta de această culoare. Un corsaj roşu din mătase, cu pasmanterie din fir de argint aurit, a fost scos la lumină dintr-un mormânt aflat în pronaosul bisericii Mănăstirii Probota, databil în primul sfert al secolului al XVII-lea. În schimb, femeia înmormântată în biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Siret avea doar fusta lucrată dintr-o camha zmeurie. În întregime vişinie era rochia din mătase a persoanei îngropate, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în pronaosul bisericii Mănăstirii Dragomirna.

        Sursele scrise mai amintesc – destul de rar, totuşi – pălării de culoarea verde, pantaloni şi rochii. Mai numeroase erau hainele verzi purtate pe deasupra celorlalte piese vestimentare: feregele, dulame, mantii. Un veşmânt bărbătesc, cu partea superioară roşie şi cea inferioară verde a fost descoperit într-un mormânt din biserica Sfântul Gheorghe (Suceava). Cu un conteş din catifea verde fusese înmormântată femeia din pronaosul bisericii Mănăstirii Dragomirna. Un tâmbar din şahmarand verde, cu blană de râs şi un alt tâmbar, tot verde, din canavaţă, cu blană de samur, şi-au găsit locul în zestrea fiicei marelui vistiernic Iordache Cantacuzino. În domeniul ţesăturilor verzi, inventarul averii Mariei Movilă-Potocki nu este impresionant: catifea, chitaică şi postav olandez. Totuşi, să nu se înţeleagă de aici că aceste stofe erau foarte ieftine sau că nu erau preţuite la justa lor valoare. Haine verzi se puteau vedea şi pe uliţele târgurilor sau pe la adunările meşteşugarilor, dar nici acolo cu o frecvenţă prea mare. Mai cunoscute sunt brâiele verzi, rochiile, cămăşile, anteriele. În sfârşit, într-unul din mormintele cercetate la „Câmpul şanţurilor” (Suceava) s-au mai găsit bucăţi de mătase verde.

       În îmbrăcămintea românilor, albastrul – culoare divină şi, în egală măsură, culoare regală – a fost încă şi mai puţin folosit decât verdele. Un număr mic de scufii, cămăşi, fuste, rochii, şalvari, brâie, haine, încălţări şi garnituri albastre – iată ce se poate afla în reprezentările votive pictate sau brodate în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Nici sursele scrise nu sunt mai darnice. Ele menţionează rochii albastre, şaluri, mantale sau pelerine. O piesă cu totul remarcabilă este caftanul atribuit lui Neagoe Basarab, confecţionat din catifea albastru-cobalt, cu motive din fir de aur. Ulterior, caftanul a fost transformat în acoperământ pentru racla cu moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia).

        În egală măsură, la români nu pare să fi existat o culoare infamantă, căreia să i se confere semnificaţii negative (precum galbenul în Occident), o culoare „neserioasă”, rezervată jonglerilor sau bufonilor (verdele), ori combinaţii utilizate la veşmintele nebunilor (galben cu verde). Toţi membrii societăţii, indiferent de rang sau de avere, aveau îmbrăcămintea colorată. Ba, mai mult decât atât, utilizau chiar aceleaşi culori. Dar aceasta nu înseamnă că toate veşmintele arătau la fel. Roşul unui veşmânt domnesc nu era identic cu roşul unei haine de târgoveţ. Se vădeşte valabilă şi aici o constatare făcută pentru Europa de vest: „bogaţi şi săraci se îmbracă aproape în aceleaşi culori, dar pentru primii ele sunt deschise, luminoase, solide, în timp ce pentru cei din urmă ele sunt palide, spălăcite, fără strălucire”. Diferenţa consta, aşadar, în calitatea culorii, dar restricţia era implicită, pentru că o culoare stabilă, durabilă şi mai ales luminoasă era proprie unor stofe de bună calitate, pe care numai oamenii bogaţi şi le puteau îngădui. Ţesăturile simple – eventual produse în gospodăriile rurale – aveau culoarea naturală a materiei prime (lână, in, cânepă) sau erau vopsite cu esenţe care, sub influenţa razelor de soare şi în urma spălărilor repetate, îşi pierdeau strălucirea, se estompau, dând veşmântului o nuanţă ternă de gri sau de cafeniu. Şi în acest caz, situaţia era asemănătoare aceleia din vestul Europei, unde luxul se exprima „prin calitatea şi greutatea ţesăturii sau, cred, într-o manieră încă ezitantă, prin culoare”.

 

Sursa: Maria Magdalena Gorovei, Viata cotidiana in evul mediu romanesc