Procesul de unificare legislativa a provinciilor cu Romania

      Procesul unificării legislative a constituit o problemă care a dat naştere unei dezbateri nu numai teoretice, ci şi politice, preocupând întrea­ga clasă politică a României Mari. Jurişti mai ales, conducători de instituţii de diverse profiluri, lideri ai tuturor partidelor politice s-au angajat, prin intermediul unor reviste de specialitate, prin presă, dezbateri parlamentare, la un dialog despre cea mai potrivită cale pentru atingerea scopului urmărit, adică unificarea instituţional-administrativă a ţării. Conţinutul dezbaterilor a profilat opţiunea pentru realizarea unei sinteze a tot ceea ce era înregistrat şi recunoscut ca fiind mai bun în legislaţia tuturor provinciilor ţării de până la unire, dar să cuprindă în acelaşi timp şi ceea ce putea fi comun – sub aspect principial – din gândirea lumii moderne.

       Unirea a pus şi problema unificării stilului calendaristic, prin introducerea stilului nou, gregorian. La 1/14 februarie 1919 s-a introdus, mai întâi, stilul gregorian, în armată, pentru ca la 6/19 martie să fie extins la nivelul întregii ţări. Ziua de 1 aprilie devenea 14 aprilie 1919. Trecerea la noul stil răspundea unor necesităţi interne şi externe, reprezenta o condiţie a modernizării în plan naţional şi european. Introducerea lui nu s-a produs imediat pe întreg teritoriul României şi în toate păturile societăţii. Greutăţi s-au manifestat în acest sens, mai ales în Basarabia, unde o parte însemnată a populaţiei a refuzat să admită „calendarul îndreptat”.

        În ceea ce priveşte justiţia, la 25 iunie 1924 s-a promulgat Legea pentru organizarea judecătorească, modificată în noiembrie şi decembrie 1925. În virtutea acestei legi organele puterii judecătoreşti erau: judecăto­riile, tribunalele, Curţile de Apel, Curţile de juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La 20 decembrie 1925 era promulgată Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie care preciza că deciziile Curţilor de apel şi ale Curţilor de juraţi, precum şi sentinţele tribunalelor ordinare date ca instanţe de apel, sen­tinţele jurisdicţiilor speciale şi ale tribunalelor militare „vor fi pronun­ţate cu recurs de înalta Curte de Casaţie”, cu unele excepţii, ca cele de compe­tenţa Comitetului Agrar. Prevederile acestor legi, precum şi a celor care au urmat, vor confirma independenţa puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat, stipulate de Constituţia din martie 1923.

      Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, elaborată de guvernul Ion I. C. Brătianu

stabilea împărţirea administrativă a României în: judeţe, comune (rurale şi urbane) şi sate. Între această lege şi textul Constituţiei exista chiar o contradicţie: legea fundamentală a omis să admită, ca circumscripţie teritorială între judeţ şi comună, plasa, dar legea din iunie 1925 o prevedea. Organizarea administrativă a României Mari va fi completată cu Legea pentru Contenciosul Administrativ din 23 decembrie 1925, care repre­zenta o aplicare a principiilor cuprinse în noua Constituţie, ca urmare a trecerii Contenciosului Administrativ din competenţa Curţii de Casaţie la instanţele de drept comun.

     O categorie importantă a „legilor noi de unificare” elaborate după anul 1923 o reprezintă cele din domeniul învăţământului: Legea pentru în­vă­ţământul primar al statului din 26 iulie 1924; Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din 8 martie 1925; Legea asupra învăţământului particular din 22 decembrie 1925 şi Legea pentru organizarea învăţământului secundar din 15 mai 1928. Unificarea sistemului educaţional după 1918 a fost mult mai com­pli­cată decât părea la prima vedere. Dincolo de dificultăţile determinate de existenţa a patru regimuri educaţionale diferite, apare necesitatea dez­vol­tării unui învăţământ pentru minorităţile etnice ce ocupau aproximativ 30 % din populaţia ţării.

       Pornind de la creşterea importantă a numărului de credincioşi, Biserica ortodoxă română a fost ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost adoptată Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. În baza acestei legi, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia inves­ti­turii şi încoronării a avut loc la 1 noiembrie 1925.

La 6 mai 1925 a fost publicată Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române împreună cu un amplu Statut de organizare. Legea con­firma caracterul de Biserică dominantă în stat conferit de Constituţia din 1923. Biserica Ortodoxă Română era declarată autocefală, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului.

      O lege deosebit de importantă pentru toţi locuitorii ţării a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928. aceasta a stabilit situaţia de drept a cultelor, raporturile dintre stat şi culte, relaţiile dintre culte şi altele. Următoarele culte erau considerate culte istorice: cultul ortodox, cultul român greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), cultul mahomedan. Se recunoşteau drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927. Toate cul­tele, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această neatârnare se întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice.

      Sursa: Sorin Radu, Introducere in istoria contemporana a Romaniei