Integrarea minoritatilor din Transilvania in statul roman

     Recensământul general al populaţiei României din anul 1930, singurul efectuat în această perioadă, a demonstrat faptul că majoritatea absolută a populaţiei (71,9%) era românească. Diferenţa (28,1%) era reprezentată de populaţia minoritară, formată din 7,9% maghiari, 4,2% evrei, 4,5% germani, 3,2% ucraineni, 2,0% bulgari, 2,3% ruşi, 1% turci şi tătari iar restul din minorităţi şi mai puţin numeroase. Conform datelor furnizate de acelaşi recensământ, Transilvania întreagă avea o populaţie de 5548363 locuitori din care:3206261 români (57,9%), 1353675 maghiari (24,4%), 543622 germani (9,8%), 178421 evrei (3,2%), 261721 slovaci, sârbi, ţigani etc. (4,9%)2. Elementul românesc ocupa 2/3 din teritoriul Transilvaniei, dispunând de majoritate în 20 judeţe din 23 (în 16 judeţe prezenta o majoritate absolută, iar în 4 o majoritate relativă), în 113 plăşi din 138 existente şi în 2976 comune rurale din 4087.

      Repartiţia teritorială a maghiarilor în Transilvania era, în general difuză şi insulară în mijlocul masei româneşti majoritare. În 12 judeţe din 23 aceştia nu reuneau nici măcar 20% din cifra totală apopulaţiei; în alte 4 judeţe depăşeau cu puţin acest procent; în 3 judeţe reuneau 30% şi doar în unul singur depăşeau 40%. Deţineau majoritate absolută doar în judeţele Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. În ceea ce priveşte distribuţia pe comune, din cele 4087 doar 766 (mai puţin de 19%) prezentau o majoritate absolută maghiară, iar dintre acestea cele mai multe se aflau în secuime. Prin urmare, în majoritatea judeţelor transilvane maghiarii nu prezentau nici chiar procentul minim de 25% care să le confere acestora dreptul la o viaţă naţională proprie. La nivelul întregii Transilvanii, germanii nu dispuneau de majorităţi compacte decât în 7 comune rurale din care 5 reveneau şvabilor din Banat şi 2 saşilor din judeţul Târnava Mare. Din punct de vedere numeric, evreii constituiau a treia minoritate etnică a Transilvaniei. Din numărul total al acestora, 100413 locuiau la oraşe, reprezentând 10,4% din întreaga populaţie urbană a Transilvaniei.

        În România interbelică, minorităţile etnice s-au bucurat de aceleaşi drepturi şi libertăţi politice ca şi populaţia românească majoritară. La baza rezolvării chestiunii minoritare, problemă inedită pentru statul român reunificat, a stat principiul egalităţii de tratament în toate sferele existenţei. Majoritatea grupurilor etnice minoritare se găseau în Transilvania, realitate care a creat cele mai multe probleme noului stat român. Neputându-se adapta noii realităţi etatice, elitele maghiare au susţinut, în general, interesele revizionismului ungar, punând în circulaţie aşa numita "problemă minoritară" pe care au cultivat-o cu obstinaţie atât în rândul conaţionalilor cât şi în faţa forurilor internaţionale.

      Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate minorităţilor etnice din România interbelică au fost circumscrise cadrului legal oferit de societatea românească din perioada respectivă. Dreptul la cetăţenie, fundamental pentru integrarea minoritarilor în organismul statal românesc, a fost reglementat prin Decretul-lege din 29 decembrie 1918 privind recunoaşterea cetăţeniei române tuturor locuitorilor României reîntregite. În virtutea prevederilor acestui act normativ, la care s-a adăugat cel privind acordarea cetăţeniei evreilor, din 22 mai 1919 (Decretul-lege nr.2085), se acorda cetăţenia română, cu drepturile aferente, tuturor locuitorilor României care nu fuseseră naturalizaţi. Constituţia din 1923 a conferit tuturor cetăţenilor tării, indiferent de origine etnică, de limbă sau de religie, posibilităţi identice în ceea ce priveşte obţinerea şi exercitare drepturilor civile şi politice (art.7); libertatea conştiinţei (art.22), a învăţământului (art.24), a comunicării şi publicării ideilor. Afară de acestea, art.133 ratifica decretele-legi din 1918-1919 privitoare la acordarea cetăţeniei.

        În ceea ce priveşte folosirea limbilor materne, subiect predilect al agitaţiei revizioniste, nu a existat nici o restricţie în presă, învăţământ, comerţ, în relaţiile private, fiind prevăzute numeroase facilităţi pentru minoritarii care nu cunoşteau limba oficială a statului, în raporturile cu autorităţile sau în justiţie. În acest sens, Regulamentul din 18 decembrie 1925 privind organizarea corpului de traducători şi interpreţi pe lângă instanţele judiciare prevedea existenţa pe lângă acestea a unui grup având rolul de a stabili traduceri autorizate pentru declaraţiile verbale sau piesele scrise în limbi străine pe baza cărora urmau să se pronunţe autorităţile judiciare (art.1). La rândul său, Codul de procedură civilă transilvană prevedea că, în tribunalele de circumscripţie, acţiunea putea fi intentată şi verbal (art.125), ceea ce însemna că minoritarii puteau să formuleze o acţiune în limba lor maternă, judecătorii având sarcina, fie personal, fie prin altă persoană autorizată, să o traducă în limba oficială. Legea pentru accelerarea judecăţilor, din 11 iulie 1929, stipula că, în faţa instanţelor judiciare, proba putea fi adusă fără nici un fel de restricţie prin acte redactate în limbi străine, traduse şi certificate de către partea depunătoare. Legea unificării administrative, din 14 iulie 1925, menţiona în mod special libertatea minorităţilor etnice de a-şi folosi limba maternă în raporturile lor cu administraţia locală (art.398). De asemenea, Legea administrativă din 27 martie 1936 prevedea că, în comunele rurale, consilierii care nu cunoşteau limba statului puteau folosi în dezbateri propria lor limbă (art.136). Legea administrativă, din 14 august 1938, mergea şi mai departe extinzând dreptul de folosire a limbilor minoritare în adunările comunale, fie rurale, fie urbane, unde majoritatea populaţiei aparţinea unei minorităţi (art.41).

      Reglementarea juridică a problemei minoritare a cunoscut un plus de precizie prin crearea, la 3 mai 1938, a Comisariatului General pentru Minorităţi, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care continua activitatea fostului Secretariat de Stat al minorităţilor constituit în 1921. Funcţionarea acestui nou organism a fost reglementată prin Regulamentul de funcţionare fixat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.1750 din 1 august 1938. Acestuia i se adăuga Jurnalul nr.1750/bis, din aceeaşi dată, care stabilea modul concret de soluţionare a dezideratelor minorităţilor naţionale. Aceste texte juridice au format aşa numitul Statut al minorităţilor, ale cărui dispoziţiuni depăşeau cu mult codul de principii stabilit prin Tratatul pentru protecţia minorităţilor.

 

Sursa: Dumitru Firoiu, Istoria Romaniei. Transilvania. Vol. II