Cooperaţia românească transilvăneană înainte de Unire

     Datorită condiţiilor istorice din trecut, cooperaţia transilvăneană a luat o formă specifică în evoluţia sa. Ea s-a dezvoltat paralel la cele trei naţionalităţi conlocuitoare din această parte a ţării noastre: români, unguri şi saşi. Prima cooperativă de gen Schulze-Delitisch a fost creată, în anul 1852, de saşii transilvăneni.

      Istoria cooperaţiei românilor transilvăneni începe cu înfiinţarea de către Visarion Roman la 12 februarie 1868 a Societăţii de păstrare şi împrumut din Răşinari. Această cooperativă, lichidată în 1881, poate fi considerată prima instituţie financiară a românilor transilvăneni. Iniţial înfiinţarea de reuniuni de credit a fost sprijinită de Banca “Albina”. Cu timpul, ea le-a obligat să fuzioneze pentru a înfiinţa altele mai puternice, transformându-le într-un fel de filiale ale ei. In anii 1874 şi 1875 Banca “Albina” a dispus desfiinţarea cooperativelor din Banat şi Sibiu, înaintându-le, prin avocatul său, proces de “execuţie” a datoriilor. Prin aceasta mişcarea cooperatistă românească a fost frânată o perioadă destul de îndelungată. Rezultatele financiare bune ale “Albinei” şi ale altor bănci înfiinţate între timp, i-a stimulat pe intelectualii români să se orienteze, cu precădere, spre înfiinţarea de bănci pe acţiuni, majoritatea acestora înfiinţându-se, însă, la oraşe, nu la sate, unde locuia cea mai mare parte a populaţiei autohtone.

        In anul 1880 mai existau doar 2 cooperative de credit româneşti în Transilvania: “Aurora” societate de împrumut din Năsăud (1873) şi Societatea de economii şi păstrare din Feldru (1878). Aurora din Năsăud era de fapt un sistem mixt cooperativo-bancar. Cooperativele din această categorie au fost considerate cooperative de categoria I-a. Le-a lipsit însă un organ central de unde să primească îndemnuri şi metodologie unitară de evidenţă şi funcţionare. Au împrumutat, în general, conduita băncilor comerciale. Unele din ele au dispărut sau s-au transformat în societăţi pe acţiuni. In perioada 1880-1890 s-au înfiinţat în Transilvania doar 9 cooperative. Neadoptându-se o conduită şi îndrumare centrală, cooperativele au lucrat în continuare în mod izolat, au urmat politica băncilor comerciale, manifestând o tendinţă accelerată de a se transforma în societăţi pe acţiuni. E drept, în timp ce unele dispăreau sau se transformau în societăţi pe acţiuni, se constituiau şi altele noi. In perioada 1890-1900 au luat naştere încă 15 cooperative de credit. In anul 1900 existau deja 22 cooperative Schulze-Delitzsch.

        In perioada 1900-1910, 7 unităţi cooperative s-au transformat în societăţi pe acţiuni înfiinţându-se doar una. Cele 16 cooperative existente, aveau însă o putere financiară mai mare. Intre anii 1900-1910 mijloacele financiare ale cooperativelor au crescut cu 2.300.000 coroane, iar depunerile cu 1.600.000 coroane. Din cele 16 cooperative existente în anul 1910, 4 s-au transformat în societăţi pe acţiuni, capitalul social al celor rămase crescând însă. Numărul cooperativelor a scăzut, dar importanţa lor economică a crescut; fiecare din ele având o rază de acţiune în mai multe comune. Cooperativele s-au limitat aproape exclusiv la operaţiuni bancare, împrumutând cu precădere pe termene scurte. Cele care se transformau în societăţi pe acţiuni au contribuit, de fapt, la creşterea capitalului bancar românesc din Transilvania. Totodată, trebuie avut în vedere că totuşi mişcarea cooperatistă se lărgea şi chiar se aprofunda prin apariţia paralelă a unei noi forme de cooperaţie, cooperaţia sistem Reiffeisen. Lipsa unui organ central a continuat totuşi, să frâneze dezvoltarea mişcării cooperatiste româneşti transilvănene. La aceasta a contribuit şi legislaţia ungurească. Incepând din 1875 cooperativele din Ungaria, deci şi cele din Transilvania înglobată cu forţa la acest regat şi-au desfăşurat activitatea conform codului comercial ungar (Legea XXXVII din 1873) care cuprindea o parte (titlul XI) ce se referea la societăţile cooperative. Acest cod trata societăţile cooperative ca pe o categorie specială a societăţilor comerciale. Statul nu se amesteca în afacerile lor, nu le acorda favoruri; ele suportau aceleaşi sarcini ca şi societăţile comerciale. Dar începând din 1898, cooperaţia transilvăneană s-a aflat sub regimul politic al legii maghiare XXII, privitoare la cooperativele de credit, agricole şi industriale. Această lege a tutelat mult, uneori până la sufocare, afacerile cooperativelor. Cooperativele nu se puteau înfiinţa decât cu concursul autorităţilor administrative, al unei corporaţii publice (reuniune agricolă, cameră de comerţ şi industrie, corporaţie industrială) sau cu concursul asociaţiei de credit central instituită prin lege. In temeiul aceleiaşi legi din 1898 asociaţiile nu se întemeiau decât cu aprobarea autorităţii.

        Un succes mai important l-a avut mişcarea pentru înfiinţarea cooperativelor de categoria a II-a, care coincid, în general, cu cooperativele sistem Raiffeisen. Rolul determinant în înfiinţarea lor revine Reuniunii române de agricultură din Sibiu, înfiinţată în 1888 de Eugen şi Aurel Brote, Dimitrie Comşa s.a. Românii au dorit o Reuniune agricolă pe întreaga Transilvanie pentru care au început demersurile din anul 1881. Li s-a permis înfiinţarea ei numai după 7 ani şi limitată numai la comitatul Sibiului. Stimularea mişcării cooperatiste s-a accentuat începând din 1899, după înfiinţarea Reuniunii economice din Orăştie, compusă din agricultori, meseriaşi şi comercianţi. Această Reuniune a fost sprijinită de Banca Ardeleană din localitate, ai cărei iniţiatori au fost Ioan Mihu şi Ioan Moţa. Activitatea celor două Reuniuni a influenţat întemeierea şi a altor reuniuni cu caracter economic la românii transilvăneni. Au fost înfiinţate “Tovărăşii” ale agricultorilor şi meseriaşilor români în 300 de comune. Existau reuniuni ale meseriaşilor şi sodalilor români în Braşov, Sibiu, Sebeşul Săsesc, Sălişte, Miercurea, Orăştie, Blaj, Lugoj, Cluj, Alba-Iulia etc. La acestea se adaugă reuniuni de temperanţă, de înmormântare etc.

        Reuniunea română de agricultură din Sibiu şi Reuniunea economică din Orăştie şi-au concentrat eforturile spre înfiinţarea unor cooperative de credit după Sistemul Raiffeisen. In 1900 existau 9 asemenea cooperative, având un efectiv de 700 de membri cu un capital de 14.000 coroane.

        In perioada 1893-1913 s-au înfiinţat 73 cooperative Raiffeisen, din care au supravieţuit până în anul 1914 - 72 unităţi. In 1913 existau 24 cooperative Raiffeisen în judeţul Sibiu, 5 în judeţul Hunedoara, 18 în judeţul Făgăraş, 5 în judeţul Târnava Mare, 1 în judeţul Târnava Mică, 6 în judeţul Turda, 4 în judeţul Sălaj, 1 în judeţul Alba, 1 în Caraş-Severin, 1 în judeţul Someş, 6 în judeţul Cluj.

        Anul 1911, prin implicarea “Asociaţiei Transilvane pentru cultura şi limba poporului român” (“Astra”) în mişcarea cooperatistă, marchează începuturile unei a treia categorii de cooperaţii româneşti. Acestea sunt cooperativele numite de categoria a III-a. Ritmul înfiinţării acestora îl va depăşi pe cel al cooperativelor de categoria I-a şi a II-a. Dar cooperativele din categoria a III-a erau mai slabe din punct de vedere economic.

      Alături de cooperativele de credit, românii au încercat să întemeieze şi alte forme de cooperaţie.

         A. Cooperaţia de consum. La români înainte de Unire au existat doar cooperative de consum răzleţe, dar ele au fost repede lichidate, desfăşurând o activitate neînsemnată. In perioada 1890-1915 - timp de un sfert de veac - s-au înfiinţat doar 8 cooperative de consum româneşti. Dar în 1915 nu mai supravieţuia decât una.

         B. Cooperativele agricole. Din anul 1902 au existat şi încercări de înfiinţare a unor cooperative agricole. In decurs de 14 ani (1902-1914) au luat fiinţă doar 6 cooperative agricole, dar în anul 1915 mai existau doar 4 unităţi în funcţiune. Cooperativele agricole au făcut operaţiuni de aprovizionare cu cereale, cu seminţe, lemne, altoi, au acordat avansuri pe vite şi împrumuturi cambiale, ţineau mori în arendă. Nici acestea nu au dispus de personalul calificat, au dat şi ele, ca şi altele de alt gen, prea mult pe datorie ceea ce contravine spiritului cooperatist.

         C. S-au mai făcut încercări de înfiinţare a unor cooperative de producţie, cooperative de valorizare (desfacere) în comun, cooperative de asigurare mutuală etc. Dar acestea au fost şi mai slab reprezentate decât cele de consum şi agricole la românii transilvăneni.

 

Sursa: Dumitru Suciu, Istoria romanilor. Transilvania. Vol. II