Biserica romana din Transilvania pana la monarhia dualista

        Până în 1701, în pofida conjuncturii social-politice în care au trăit românii transilvăneni, ei şi-au avut propria organizare bisericească, mai precis o Mitropolie, cu ierarhi atestaţi documentar încă din secolul al XIV-lea, iniţial fără un sediu stabil (unul la mănăstirea Râmeţ, altul la Hunedoara), apoi, pentru şapte decenii la Feleac, lângă Cluj (c.1470-c.1550), la Geoagiu (jud.Alba), pe la mijlocul secolului al XVI-lea şi, în sfârşit, la Bălgrad (Alba Iulia), după 1572 . Între ierarhii cu sediul la Alba Iulia s-au remarcat Ioan de la Prislop, în timpul unirii lui Mihai Viteazul, domnitor care a ridicat o nouă catedrală şi o nouă reşedinţă mitropolitană în cetatea unirii, Simion Ştefan (1643-1656), editorul Noului Testament din 1648, Ilie Iorest (1640-1643) şi Sava Brancovici (1656-1680), mari apărători ai ortodoxiei în faţa prozelitismului calvin maghiar.

      După 1688, principatul Transilvaniei intră în componenţa Imperiului habsburgic. În 1698-1701, în urma acţiunilor unor iezuiţi maghiari sprijiniţi de Curtea imperială din Viena şi de arhiepiscopul romano-catolic din Esztergom, s-a produs cunoscuta dezbinare bisericească a românilor transilvăneni. O parte infimă a clerului şi a credincioşilor, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel acceptă unirea cu Biserica Romei, prin recunoaşterea celor patru mari “puncte” deosebitoare de natură dogmatică şi canonică: primatul papal, învăţăturile despre Filioque, azime şi purgatoriu. “Diploma a doua leopoldină“ din 19/30 martie 1701, semnată de împăratul Austriei Leopold I, devine un adevărat act de întemeiere a Bisericii Unite din Transilvania. Noua Biserică avea în frunte un episcop (mitropolitul Atanasie a fost rehirotonit la Viena pentru această demnitate, inferioară în ierarhia bisericească), succesorii săi rămânând să fie numiţi de împărat, dintr-o listă de trei persoane, propusă de un “sinod electoral”, dar el urma să fie subordonat canonic arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom şi controlat de un “teolog iezuit”, de regulă tot maghiar (până în 1773); împăratul devenea “patron suprem” al noii Biserici unite din Transilvania. Dintre urmaşii lui Atanasie Anghel reţinem numele lui Inochentie Micu (1732-1744, + 1768 la Roma), iniţiatorul luptei pentru

emanciparea socială şi naţională a românilor transilvăneni, Petru Pavel Aron (1754-1764) şi Grigorie Maior (1773-1782), îndrumători ai şcolilor româneşti din Blaj, Ioan Bob (1784-1830), cu o lungă păstorire, Ioan Lemeni (1833-1848). Sediul Episcopiei a fost mutat de la Alba Iulia la Făgăraş (1723), apoi la Blaj (1737). În 1777 s-a înfiinţat o nouă Episcopie unită la Oradea, cu un număr redus de parohii în părţile Bihorului şi Aradului, cu ierarhi numiţi direct de împărat. Românii din părţile de nord ale Transilvaniei, din Sătmar şi Maramureş au ajuns sub jurisdicţia episcopilor ruteni uniţi de la Muncaci (Mucačevo).

       Biserica Ortodoxă din Transilvania a rămas fără un cârmuitor bisericesc timp de 60 de ani, menţinând însă tradiţionalele legături cu Ţara Românească şi Moldova. Abia în 1761, împărăteasa Maria Tereza, în urma nenumăratelor memorii şi chiar a unor mişcări populare de protest ale preoţilor şi credincioşilor ortodocşi, - într-o conjunctură foarte defavorabilă Imperiului habsburgic - a acceptat numirea unor episcopi ortodocşi pentru Biserica ortodoxă românească, dar de neam sârb. Au activat în Transilvania patru ierarhi sârbi, până în 1796, din care primul s-a stabilit în Răşinari, iar ceilalţi la Sibiu. Aşa se face că de-acum înainte, Sibiul devine cel mai însemnat centru bisericesc şi cultural al românilor ortodocşi din Transilvania. În 1783 şi 1786, Biserica ortodoxă românească din Transilvania a fost subordonată canonic Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ, aflată pe atunci tot între graniţele Imperiului habsburgic, rămânând cu acest statut până în anul 1864. După o sedisvacanţă de 14 ani, în 1810 Curtea din Viena a acceptat să fie ales şi propus un episcop de neam român, Vasile Moga (1811-1845). Prin el s-a refăcut, deci, “ierarhia ortodoxă naţională“. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în părţile Crişanei şi în Banat. După ocuparea acestor teritorii de către Imperiul habsburgic, scaunul episcopal de la Arad (creat în 1706) a fost ocupat numai de ierarhi sârbi până în 1829. Scaunele episcopale de la Timişoara şi Caransebeş -Vârşeţ, au fost ocupate, tot până în 1864, de ierarhi sârbi, deşi majoritatea zdrobitoare a credincioşilor erau români. În 1792-1793 s-a înfiinţat un “Consistoriu ortodox român” la Oradea, dependent, în probleme administrative, de Episcopia Aradului, care a existat până în 1920. În sfârşit, trebuie consemnat şi faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut, secole în şir, statutul de “tolerată“. Abia în 1848 prin “Articolul de Lege XX” s-a proclamat principiul “egalei îndreptăţiri” a tuturor confesiunilor din Ungaria, cu prevederea ca statul să contribuie la întreţinerea bisericilor şi şcolilor tuturor confesiunilor.

 

Sursa: Dumitru Suciu, Istoria romanilor. Transilvania. Vol. II