Anul 1886 este nu numai anul
nereînnoirii conventiei comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii
unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului
schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o
conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii
proprii. Chiar în anul 1886, guvernul român adopta
primul tarif general protectionist
(modificat în 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un numar de 600 de
articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apara ramurile industriale
(usoara, alimentara) care îsi aveau baza de materii prime in tara.
Totusi el a
avut o importanta deosebita. În primul rînd, a asigurat o aparare mai consecventa
si completa a pietii interne, în al doilea rînd a asigurat o baza mai
echitabila, mai favorabila a intereselor românesti, în încheierea unor
conventii comerciale cu diferite state. De asemeni, nu este lipsit de
importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit într-o suma de
venituri pentru bugetul statului. Dupa 1900, se simte nevoia datorita
diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal
care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, în
1904 este adoptat un nou tarif general (pus în aplicare dupa 1906), cunoscut
sub numele de tariful Costinescu. De
aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10-25% din valoare). La
adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost
adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula înfiintarea
de întreprinderi industriale. Unele masuri pe aceasta linie fusesera luate
chiar înainte si în timpul liberului schimb (1873 prima lege de încurajarea industriei),
apoi în 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahar, pielarie,
hîrtie). De aceasta data este vorba de masuri vizînd ansamblul industriei.
Astfel, chiar în anul urmator adoptarii tarifului vamal din 1886, se adopta
prima lege cu caracter general: Masuri generale pentru a veni în ajutorul
industriei nationale. Adoptata în unanimitate de ambele Camere ale
Parlamentului (Camera Deputatilor si Senat), legea din 1887 a urmarit doua
directii principale: Dimensiunea întreprinderilor înfiintate, prin impunerea
unei conditii minime de capital 50.000 lei si de un numar de angajati (25
lucratori); Crearea unei forte de munca românesti calificate prin conditia sa
în termen de cinci ani, doua treimi din angajati sa fie cetateni români si cu
calificare profesionala. La aceasta se adauga si scopul implicit, anume cel de
a crea întreprinderi cu dotare tehnica moderna. Daca se
îndeplineau aceste conditii se acorda o gama larga de avantaje: de la acordarea
suprafetei de pamînt (5 ha) pentru construirea întreprinderilor, pîna la
reduceri de taxe vamale la importul de utilaje si masini necesare
întreprinderii, de tarife de transport pe caile ferate. De asemeni, se acordau
si scutiri de impozite pe o perioada de 15 ani. În contextul general-economic al perioadei conditiile
cuprinse în aceasta lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul
strain si ceea ce am putea numi industria mare. Ea s-a aflat în vigoare 25 de
ani. În conditiile modificarii, pe plan economico-social, în anul 1912 se adopta
o noua masura legislativa de aceeasi anvergura. Mai întîi se renunta la conditia de
capital, introducîndu-se conditii minime pentru industria mare: utilizarea unei
masini cu o putere de 5 CP si 20 salariati în întreprindere. În al doilea rînd,
legea a avut o sfera de cuprindere mai mare, caci are în vedere si sectorul
micii productii sau chiar a productiei mestesugaresti. Astfel, erau încurajati
meseriasii care aveau minimum patru salariati (era o dimensiune mare a
atelierelor mestesugaresti din România), sau cooperativele de meseriasi cu un
capital minim de 2000 lei (destul de ridicat) sau 20 salariati. În al treilea
rînd, avantajele erau diferentiate dupa felul materiei prime utilizate: pe o
perioada de 30 de ani, daca erau materii prime din tara si 21 de ani daca erau
din import. Avantajele erau, în general,
asemanatoare cu cele din 1887. Singurele elemente noi constau în înlocuirea
importului de catre stat cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor
întreprinderii (2-5%), precum o prioritate pe care o aveau întreprinderile
încurajate la comenzile statului, chiar daca preturile acestora erau mai mari
(pîna la 5%) fata de marfurile similare straine. De subliniat, ca toate aceste masuri
legislative de încurajare industriala au stimulat industria prelucratoare, caci
industria extractiva s-a aflat sub incidenta altor reglementari. Este vorba, în
primul rînd, despre Legea minelor (1895), prin care bogatiile subsolului
apartineau statului, cu o singura exceptie petrolul. În acest fel, statul nu a avut vreun
rol asupra controlului exploatarii acestei bogatii a subsolului, primind doar o
redeventa de 4% din beneficiul întreprinderii, astfel ca patrunderea
capitalului strain s-a produs nestingherita.
Sursa: Vasile Simanschi, Istoria economiei romanesti
Comentarii
Trimiteți un comentariu