Organizarea bisericeasca in evul mediu
Existau două categorie
de preoţi: preoţi de rând şi clerul înalt. În ceea ce priveşte ultima categorie
în cadrul ei distingem:
a) episcopi: – puteau
sfinţi alţi preoţi şi de asemenea şi biserici. Aceştia puteau avea şi funcţie
de mitropolit.
b) protopopul – era ales dintre cei mai în vârstă
preoţi;
c) episcopii itineranţi,
din zona de margine, care făceau deplasări în teritoriile din afară şi rezolvau
problemele religioase (sfinţirea de biserici, cimitire).
Odată cu constituirea
statelor medievale s-a pus problema şi s-a realizat înfiinţarea unei ierarhii
ecleziastice proprii statului. Astfel, au fost înfiinţate mitropoliile din
Dobrogea, la Vicina (1225), Curtea de Argeş (1359 – îşi întindea autoritatea şi
asupra ortodocşilor din Transilvania), patriarhia ecumenică din Constantinopol
recunoscându-l pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti,
şi în Moldova lui Petru Muşat (cu centrul la Rădăuţi, mutat la Suceava,
recunoscută de Constantinopol în 1401-1402).
În Transilvania, unde
structura politică era catolică, era de aşteptat să întârzie şi o bună vreme să
lipsească o organizare ecleziastică. Dacă voievodatul Transilvaniei ar fi
devenit un stat ortodox, fără îndoială că şi aici am fi asistat la înfiinţarea
unei mitropolii. În condiţiile cuceririi maghiare, episcopii catolici de la
Alba Iulia, Oradea şi Cenad au luat locul mitropoliei (cele trei episcopii
ţineau de arhiepiscopia Ungariei). Astfel, episcopia catolică de Alba Iulia
ţinea de Arhiepiscopia Primată de la Esztergöm iar celelalte două ţineau de
arhiepiscopia de Kalocsa. Din punct de vedere organizatoric, teritoriul era
divizat în arhidiaconate, care corespundeau în cazul populaţiei secuieşti în
linii generale cu limitele teritoriale ale comitatelor şi scaunelor. În ceea
ce-i priveşte pe saşii, pentru aceştia funcţiona încă de la sfârşitul secolului
al XII-lea o „prepozitură liberă regească” supusă direct papei, prin
intermediul arhiepiscopiei de Strigoni, subdivizată în capitluri conduse de
decani.
În Transilvania este
atestată şi existenţa unor episcopi ortodocşi prezenţi pe anumite domenii cneziale.
În teritoriile locuite de români, la nordul Dunării, sunt atestate episcopii
legate de centrul ecumenic de la Constantinopol încă din secolul al X-lea,
ulterior organizarea lor consolidându-se. În secolul al XIII-lea este
menţionată chiar prezenţa unui episcop ortodox în spaţiul transilvan. Urmează
un interval de timp în care prezenţa acestora nu mai este menţionată în
documente. Abia în vremea lui Iancu de Hunedoara se menţionează din nou despre
existenţa acestora. Este urmarea firească a ofensivei papalităţii realizată prin
intermediul coroanei maghiare, vizibilă după intrarea în 1204 a
Constantinopolului sub autoritatea cruciaţilor occidentali. Prigoana exercitată
împotriva ortodocşilor se va accentua în etapa următoare, mai ales după
măsurile luate în 1366 de regele Ludovic I. Cu toate acestea, prezenţa unui
Ghelasie, „arhiepiscop” în 1377, sau a unor „arhierei locali”, arată că românii
aveau proprii lor ierarhi. De asemenea, s-au menţinut în plan organizatoric
vechile structuri: parohii, protopopiate, episcopii, arhiepiscopii,
mitropoliile de la est şi sud de Carpaţi având sub jurisdicţie biserica
ortodoxă din Transilvania şi comitatele vecine ei.
În Ţara Românească,
într-o a doua fază de organizare eclesiastică se pun bazele celor două episcopii:
Râmnicului – în Oltenia şi Buzăului – NE Munteniei.
În Moldova, de asemenea, sunt organizate două episcopii: Rădăuţilor – Ţara de
Sus şi Romanului – Ţara de Jos.
Paralel cu biserica în statele româneşti s-a
dezvoltat şi monahismul. Viaţa monahală românească este anterioară constituirii
statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Dovadă că la sfârşitul secolului
al X-lea la Urbs Morissena (Cenadul Vechi de astăzi) a fost atestată o
mănăstire ortodoxă în care ulterior s-au instalat călugări catolici.
Pentru spaţiul românesc extracarpatic informaţiile despre existenţa
mănăstirilor apar în secolul al XIV–lea. Marile mănăstiri au fost ridicate cu
sprijinul voievozilor-ctitori: Câmpulung, Curtea de Argeş, (1351-1352), Vodiţa
(1370-1375), Cozia (1388), în Ţara Românească, Sfântul Nicolae din Rădăuţi, în
Moldova etc. Mari centre cărturăreşti, aceste aşezăminte religioase au
desfăşurat o operă culturală excepţională.
În
cele două Ţări Române de peste Carpaţi, raporturile dintre Stat şi Biserică au
fost întotdeauna de colaborare şi interdependenţă. Protectori ai ortodoxiei,
domnii nu s-au mulţumit numai s-o sprijine la ei acasă, ci şi în exterior, prin
daniile către Mitropolia din Transilvania, Patriarhia din Constantinopol, alte
patriarhii răsăritene, sau pentru centrele monahale de la muntele Athos.
Mitropolitul
considerat al doilea demnitar în stat, încorona domnul, îi era întâiul sfetnic,
membru de drept al Sfatului, conducător al unor solii politice sau de bună
înţelegere. Avea drept de judecată pentru abaterile clerului dar participa şi
la procesele civile obişnuite. Obligaţia sa principală era aceea de a exercita
şi veghea asupra modului în care era respectat cultul în eparhia sa. Locţiitor
al domnului, în caz de vacanţă a tronului, el putea fi îndepărtat dacă se
manifesta ostil puterii centrale.
Sursa: Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV
Comentarii
Trimiteți un comentariu