Legislatia muncii in perioada interbelica

      Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. La aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului şi a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia bolşevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi novatoare susţinute de preşedintele american W. Wilson şi acceptate parţial în documentele Societăţii Naţiunilor şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au fost adoptate legi şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi a femeilor în procesul muncii.

        Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care presupunea participarea unor organe specializate ale statului şi parcurgerea unor termene. Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă. La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă ocrotirea minorilor şi a femeilor. Conformându-se revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional, legiuitorul a fixat durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În aceiaşi timp, a fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de naştere şi nu puteau fi concediate în perioada gravidităţii. În 1929 a fost adoptată prima reglementare completă şi unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut şi a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv pentru ucenici) atât în întreprinderile publice, cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor şi statului. In acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura era gratuită, simplă şi rapidă, iar salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul judeţean.

 

Sursa: Stoica, M., Aspecte ale legislaţiei şi funcţionării administraţiei locale în România