Idei filosofice despre drept în Grecia antică

     Începând cu sofiştii, continuând cu Socrate şi Platon şi culminând cu opera de mare anvergură a lui Aristotel, se pun bazele celei mai avansate forme de guvernământ, REPUBLICA. Pentru prima dată în centrul lumii se situează omul, iar zeii se retrag în panteonul lor extrapământean. Atena devine centrul cultural, spiritual şi politic al comunităţii umane, în care s-a afirmat pe deplin geniul creator al omului.

     Cultura juridică a atenianului nu era însă pe măsura rolului asumat în viata publică. În aceste condiţii a apărut o puternică mişcare de idei sociale care va marca în scurt timp concepţia despre societate, mişcarea “sofistă”. Această mişcare şi-a asumat rolul de “strămutare a interesului de la teorie la practică, de la cunoaşterea lumii la cunoaşterea omului şi a condiţiei lui” determinând “dezvoltarea simţului critic până la radicalism”, prin angajamentul “de a supune examenului raţiunii vechile tradiţii care se impuneau prin autoritatea religioasă şi socială; de a cerceta ce este omul, ce este viata laolaltă, ce este adevăr şi eroare; de a iscodi, în sfârşit, originea, temeiul şi folosul oricărei credinţe”.

     Fără să cunoască pe atunci termenul de “filosofia dreptului”, sofiştii, profesori de drept şi autocraţi, oameni de mare cultură şi cu un înalt simt al realităţii sociale, au pus în discuţie o autentică tematică filosofică, mutând centrul dezbaterilor teoretice de la natură la om şi la problemele sale. Prin elocinţă şi putere de convingere, prin capacitatea de a influenţa judecăţile de valoare ale cârmuitorilor cetăţii, sofiştii erau întâmpinaţi pretutindeni ca adevăraţi izbăvitori şi profeţi, admiraţi până şi de adversarii lor cei mai înverşunaţi.

      În mod deosebit a făcut carieră definiţia dată omului de Protagoras din Abdera: “omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, că sunt, a celor ce nu sunt, că nu sunt”. Cugetarea avea deplină acoperire în mentalitatea de a guverna cetatea ateniană, prima dintre cetăţile antice care au dat “demos – ului” dreptul la “autocraţie” instaurând “democraţia”.

    În toate problemele cetăţii atenienii erau ascultaţi, iar judecata lor avea putere de lege. În anul 594 i.c. Solon da prima constituţie democratică, îmbunătăţită în 508 i. c. de către Clistene, prilej cu care se constituie “Adunarea poporului” ca organ deliberativ şi “Consiliul celor 500” ca organ administrativ de conducere, format din atenieni desemnaţi prin tragere la sorţi.

     În timpul celei mai luminoase domnii elenistice, cea a lui Pericle (500 – 429 i. c.) se instituie suveranitatea deplină a “Adunării Populare” (eclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv şi judecătoresc. Libertatea deosebită a cetăţeanului atenian rezultă în mod deosebit de plastic din dialogurile lui Platon. În dialogul “Criton” vorbind în numele Legilor, Socrate se exprima astfel: “noi, care ti-am dat lumina zilei, care te-am crescut şi te-am educat şi care te-am împărtăşit şi pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni cu toate lucrurile ce ne stau la îndemână, spunem dinainte şi dăm oricărui atenian fără excepţie libertatea, că după ce va fi început să se bucure de drepturile lui de cetăţean şi va fi luat cunoştinţă de aşezămintele şi legile ţării să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde o vrea, dacă noi, Legile, nu-i suntem pe plac. Nici una dintre noi, Legile, nu-l împiedicăm şi nu interzicem nimănui de a pleca în vreo colonie sau de a se aşeza ca străin aiurea, cu tot ce-i al lui, în cazul când nu se împăca cu legile şi ţara asta.”

      Cu Socrate disputa teoretică asupra problematicii omului şi a drepturilor sale căpăta o nouă dimensiune. El se declara adversar deschis al sofiştilor, meditând pentru primatul raţiunii ca instanţă supremă a opiniilor şi atitudinilor sociale, având ca deviză inscripţia de pe frontispiciul Oracolului din Delfi: “Cunoaşte-te pe tine însuti”. Chiar dacă nu a lăsat nimic scris, opera sa teoretică şi educativă fiindu-ne transmisă de Platon (“Dialoguri”) şi Xenophon (“Memorabilele”), contribuţia sa la eliberarea omului de dogme şi dezvoltarea încrederii în raţiune este indiscutabilă. A rămas definitiv marcat în istoria umanităţii martiriul său exemplar, dovadă a unei neînduplecate credinţe în unitatea dintre libertate şi datorie, dintre drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti.

       Discipol al lui Socrate şi mare admirator al acestuia, asemeni tuturor înţelepţilor Atenei antice, Platon se îndepărtează şi mai mult de sofişti, marcând, prin opera sa, un reflux în afirmarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Cu rădăcini încă în dialogurile dedicate nemijlocit viziunii socratice asupra omului, concepţia lui Platon privind supremaţia absolută a statului asupra cetăţeanului este conturată în toată amploarea sa în dialogurile “Republica”, “Statul” şi “Legile”. În aceste dialoguri preocuparea pentru drepturile individuale ale cetăţeanului este sacrificată cu desăvârşire în favoarea celui pentru aspectele sociale şi politice la nivelul cetăţii. Clasa sclavilor este exclusă totalmente din ceea ce Platon aprecia că trebuie să “compună politiceşte“ organizarea socială, iar principiul său, denumit al  “oikeiopragiei” prin care stabileşte cine şi ce trebuie să facă în cetate potrivit naturii sale, anulează, de fapt, ideile iluministe despre democraţie ale înaintaşilor săi.

În spiritul oscilant specific operei lui Platon, găsim, totuşi, îndeosebi în dialogul târziu “Legile” unele referiri cu privire la drepturile cetăţeanului destul de progresiste, îndeosebi referitoare la administrarea justiţiei (Cartea       a XI-a a Legilor în care atenianul îşi propune să trateze “Convenţiile obişnuite în relaţiile vieţii”). Prin această “Carte a XI-a” a “Legilor” Platon atenuează intransigenţa faţă de drepturile individuale profesată în dialogurile “Republica” şi “Statul” apărând drepturile de proprietate (inclusiv asupra sclavilor), echitatea în afacerile comerciale, protecţia împotriva abuzurilor şi înşelătoriei, tratarea corectă a străinilor, respectul faţă de războinici, întemeierea şi întreţinerea familiei, dreptul de divorţ etc.

      Continuatorul cel mai remarcabil al operei filosofice a lui Platon, Aristotel, spre deosebire de intransigenţa fără limite a maestrului său, dă dovadă de mult mai mare discernământ. Autor al celebrei metafore prin care denumeşte omul “zoon politikon”, Aristotel considera fiinţa omenească drept parte a unei comunităţi politice organizate, deci “cetăţean”, el analizează statutul omului în societate pe baza consultării unui mare număr de “constituţii” ale timpului. Punctul de vedere al Stagiritului exprimat în opera “Politica” este acela că nu se poate vorbi de un stat ideal sau de o constituţie ideală; pentru a realiza armonia deplină în sânul polis-ului, trebuie luate în considerare toate dimensiunile umane, cu accent pe ceea ce reprezintă cetăţeanul real, pe ideea de echilibru, pe de o parte şi pe “orientarea către…” pe de altă parte. Gândirea greacă asupra omului şi problemelor sale, deşi a căpătat apogeul prin operele lui Socrate, Platon şi Aristotel, nu s-a oprit la aceştia; lui Aristotel i-au urmat două şcoli majore de gândire asupra omului: “epicurianismul” şi “stoicismul”.

     Epicur şi adepţii lui sunt de părere că oamenii trebuie să caute în viaţă “fericirea,” “printr-o stare lăuntrică de împăcare, de calm”, prin “ataraxie”. Aceasta nu  presupune indiferenţa faţă de lume, ci “o radicală independenţă interioară” în raport cu ameninţările exterioare, cu plăcerea.  Epicur propune împărţirea plăcerilor în trei categorii: naturale şi necesare, naturale şi nenecesare, nenaturale şi nenecesare. Pe primele trebuie să le favorizăm, pe cele din a doua categorie trebuie să le admitem, iar pe ultimele trebuie să le evităm. Stoicismul, căutând aceeaşi “fericire a omului”, propune ca soluţie acordul cu sine şi prin aceasta, acordul cu Raţiunea universală şi cu Legea divină. Ei cer să fie repudiat tot ce nu se încadrează în acest acord, să fie promovată o atitudine activă, participativă la viata publică şi să fie practicată virtutea. Deşi pe căi relativ diferite, cele două şcoli de gândire ale amurgului antichităţii greceşti ajung, de fapt, la acelaşi punct: propunerea ca omul să caute dobândirea unei independenţe lăuntrice, protejată de orice influenţă socială, venită din afară sau din propriile porniri.

     Gândirea filosofică şi social – politică a antichităţii greceşti a rămas, din perspectiva interesului nostru de cercetare, în memoria umanităţii prin cel puţin trei dimensiuni esenţiale. În primul rând, prin faptul că a adus în prim – planul disputelor teoretice omul ca membru al cetăţii, dând posibilitatea conturării primelor judecăţi sistematice despre drepturile şi libertăţile cetăţeanului şi despre democraţie ca expresie social – practică a acestora. În al doilea rând, prin faptul că practica politică a devansat, oarecum cercetarea teoretică şi s-a derulat oarecum independent de aceasta, fapt pentru care, în pofida unor concepţii antiindividualiste, etatiste, promovate de Platon sau alţi gânditori ai timpului, în viata cetăţii ateniene omul era respectat şi preţuit ca participant nemijlocit la viaţa publică. Din această perspectivă, mare parte din gândirea filosofică greacă, prin faptul că descrie realitatea socială şi emite judecaţi de valoare asupra acesteia, are un caracter profund sociologic.

Sursa: Lazar Cornel, Filosofia dreptului