Economia mondiala la sfarsitul perioadei interbelice
Soluţionarea marii crize n-a dus cu sine şi restabilirea factorilor care au
contribuit, anterior declanşării ei, la extinderea cooperării internaţionale
şi la o conlucrare normală a economiilor naţionale. Va fi de acum înainte
imposibil de împiedicat creşterea protecţionismului şi disoluţia sistemului
cooperării internaţionale, fiecare stat înţelegând să ducă numai politica
propriilor interese.
În opinia
istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan
economic, din ce în ce mai făţiş:
–
„ţările
bogate“ – SUA, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile mondiale de
aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
– „ţările sărace“ – Italia, Japonia,
Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fără
posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor resurse care au
fost insuficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa economic.
De partea
„ţărilor bogate“ SUA, care proteja vasta lor piaţă internă şi-au înmulţit
acordurile cu statele continentului american ale căror monede au urmat în 1934,
politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea zonei
lirei sterline constituită din ţările care au decis să-şi alinieze cursul
monedei cu cel al devizelor britanice (Commonwealth, ţările iberice şi
scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit
un sistem de taxe vamale preferenţiale între centrul şi periferia imperiului
său. Franţa, la rândul ei, a luat, în 1935, iniţiativa formării unui „bloc al
aurului“ cu ţările ce refuzaseră să-şi devalorizeze moneda. Eşecul în politica
deflaţionistă a determinat Franţa să se replieze către imperiul său colonial în
care va constitui o zonă a francului sudată prin legături comerciale şi
financiare.
În ceea ce
priveşte „ţările sărace“, acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care
au dus la modele dirijiste autoritare şi totalitar-corporatiste. Soluţia
autarhică rezultată dintr-un dirijism exacerbat, un protecţionism şi un control
al schimburilor fără fisuri n-a fost suficientă pentru a depăşi criza. Ea a
cerut o bază teritorială lărgită care, în opinia dictatorilor din aceste ţări,
nu se putea abţine decât prin război. Aceste ţări au pus, în 1938, baza unei
zone a mărcii în Europa întreţinea relaţii privilegiate cu Japonia care avea şi
ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia şi Germania.
Cum, pe de
altă parte, Uniunea Sovietică n-a reuşit să rupă izolarea economică în care s-a
zbătut după prima mare conflagraţie mondială, lumea s-a aflat la sfârşitul
anilor ’30 compartimentată în zone monetare şi comerciale care au devenit în
scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte puţin timp.
Redimensionarea
economiilor naţionale de la starea de pace la starea de război a fost la fel de
grea şi costisitoare ca şi reconversia economiilor de război. Faţă de primul
deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane
de dolari, în următorii 10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 12, 5
miliarde, din care 7, 5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul
german s-a instalat în fruntea cursei pentru înnarmare cu un ritm de peste 16
ori mai mare decât în 1932. El a fost întrecut doar de Uniunea Sovietică a
cărei dinamică raportată la acelaşi an a fost de aproape 20 de ori mai mare.
Munca productivă
a fost deturnată de la scopurile consumului la cel de război, făcându-se o mare
risipă de materiale şi energie. Pentru întreţinerea unui militar aflat în luptă
era necesar să muncească 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucişător
era încorporată munca a 18. 000 de oameni pe timp de un an, iar într-un
distrugător efortul a peste 540. 00 de oameni. Într-o altă variantă de calcul o
zi de război, în 1939, a costat tot atât cât bugetul României pe întregul an
financiar.
Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a
planetei arăta în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale profund
schimbată faţă de 1913. SUA, prima putere industrială, asigurau o treime din
producţia totală. Urmau, în ordine URSS cu 19% faţă de 6% cât era ponderea
Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%.Sentimentul
pierderii întâietăţii în viaţa economică a lumii de către Europa, exprimată
după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic.
Statistic se constată că, în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale,
Europa deţinea 44% din producţia industrială mondială faţă de 16% cât avea în
anul 1913. În agricultură producţia a crescut în Europa cu 20-30% în comparaţie
cu nivelul antebelic, iar în SUA cu 30-38%. În planul comerţului exterior
mondial „bătrânul continent“ mai avea ca pondere doar 47% faţă de 64% în anul
1913.
Situaţia nu doar globală, ci şi la nivelul statelor indică diferenţele de
dezvoltare economică. Vom reţine numai câteva exemple. După ieşirea din impas,
economia americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor
investiţii publice practicată din 1933 a ameliorat infrastructura ţării şi a
condus în cele din urmă şi la creşterea productivităţii cu 22% în cei zece ani.
Venitul naţional a crescut de la 42, 5% la 72, 8% deşi nu a mai atins nivelul
anului 1929 când a fost de 87, 6%.
Economia japoneză a cunoscut o redresare şi apoi o creştere rapidă după
adaptarea unei politici inflaţioniste care a dus la dezvoltare industrială şi
la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasă în domeniul
industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimică, metalurgică şi
a construcţiilor de maşini, aeronautica şi industria navală. Statistic aceasta
a crescut în 1937 cu 173% faţă de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut, de
la 1, 8 milioane la peste trei milioane.
În Europa
economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a reprezentat
123, 9% faţă de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul
angajării în conflagraţie. Pericolul pe care l-a perceput Franţa dinspre
militarismul german a făcut ca economiea să fie îndreptată spre producţia de
război fără ca aceasta să poată depăşi cu adevărat declinul crizei. În 1939,
nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din 1929. Această stare
economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat
învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie. Fenomenul a fost
mai accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară. La momentul
declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale Franţa nu era economic
pregătită pentru război. Acest lucru va determina şi capitularea ei deosebit de
rapidă în faţa maşinii de război germane.
În Germania,
militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger (“blitzkrieg“) a
impus un ansamblu de măsuri care să facă posibilă îndeplinirea obiectivelor de
politică externă. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi
industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis
fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac
(„ersatz-uri“). Aceste măsuri au fost dublate de o uriaşă mobilizare a forţei
de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a
fost obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe şi şi s-a realizat
eradicarea eradicarea şomajului. În 1939, Germania a devenit, după SUA, a doua
putere industrială a lumii.
În URSS,
politica planurilor cincinale a determinat o creştere a producţiei industriale
de 2, 2 ori în 1937 faţă de 1932 şi de 5, 9 ori faţă de 1913. Interesant că,
80% din întreaga producţie, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau
total reconstruite, asigurând ţării un loc alături de Germania ca dinamică şi
locul doi în lume ca volum al producţiei industriale.
Decalajele de
evoluţie economică ca ritm şi producţie pe de-o parte şi autarhia economică
promovată pe de altă parte au incitat la „extinderea“teritorială pentru acces
şi control la baze de materii prime şi pieţe de desfacere. În momentul punerii
problemei reâmpărţirii zonelor de influenţă, din suprafaţa de uscat a globului,
şapte mari puteri deţineau aproape 62%.
Faţă de poziţia ocupată în această reâmpărţire a sferelor de
influenţă şi cea în ierarhia ecuaţiei de putere Germania, Japonia şi Italia se
considerau nedreptăţite. Germania a căutat să-şi asigure accesul la solul şi
subsolul unor state din Europa Centrală şi de Sud Est. Rezultatele obţinute la
început prin penetraţie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată, estimate
şi ca precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată.
Lucrurile s-au agravat de îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare
engleze s-au arătat înclinate spre a recunoaşte Reich-ului german o zonă de
influenţă economică preferenţială în Europa de Sud-Est dacă Germania se angaja
pe viitor să nu mai recurgă la forţă, ofertă pe care A. Hitler a refuzat-o. Conducătorul celui de-al treilea Reich a dorit ca războiul să decidă
asupra locului şi rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl
aveau în ierarhia raportului de forţe şi cât revenea fiecăruia în procente din
zonele de influenţă.
Sursa: Saizu I., Tacu Al., Europa
economică interbelică
Comentarii
Trimiteți un comentariu